Ceva ce nu vom uita niciodată

Încă din secolul IV, preotul Vigilantius din Galia atrăgea atenţia că îndepărtarea de tradiţia apostolică reprezintă o degenerare periculoasă:

1. Indiferenţa să nu ia loc evlaviei.
2. Supersitiţia să nu ia loc credinţei.
3. Înşelătoria să nu ia loc adevărului.
4. Şarlatania să nu ia loc iubirii.

De câte ori o generaţie redescoperă Evanghelia, un capitol de viaţă începe. Uneori însă, ne credem în stare să zburăm şi părăsim Cuibul, dar – în loc să zburăm – cădem. Sunt persoane care la 90 de ani învaţă carte doar pentru a putea citi Evanghelia! Pentru că – fără Cuvânt – sufletul nu dă rod copt. Pentru că nimic neadevărat nu e scris în Evanghelie. Neglijarea Evangheliei înseamnă neglijarea lui Hristos.

Cel ce cunoaşte totul şi nu este cunoscut de nici unul este Subiectul*:
1. Subiectul este suportul lumii şi condiţia ca lumea să existe (despre Cine este vorba în propoziţie?).
2. Adevărul trebuie raportat la Celălalt (deocamdată, vedem bine că nu vedem nimic).
3. Nefericirea se naşte din dispreţ (viaţa pendulează între suferinţă şi plictiseală).
4. Adevărul exorcizează de gelozie, de teamă şi de lăcomie (înfăptuirea adevărului este un curs de depăşire a erorilor şi a rătăcirilor).
5. Hristos nu doar rosteşte adevărul, El este adevărul (omenirea a învăţat ceva de la Hristos, ceva ce nu va uita niciodată, iubirea).
6. Subiectul ne învaţă verbele care contează: a crede, a spera, a iubi, a ierta, a răbda (alungând scepticismul plin de şiretenie, care se bizuie doar pe incapabilităţi).
7. Subiectul este pretutindeni taina centrală, niciodată marginală (spre deosebire de presa avidă după fleacuri, după isprăvi de beţie şi jaf).
8. Dacă vrem să scăpăm de Lucifer, să ne urcăm pe Golgota cu Hristos (imitarea formală a aparenţelor ar fi inutilă, ca în muzica lui Haydn).
9. Singurul Subiect care alungă frica de moarte este Hristos (spre deosebire de povestea lui Krishna, în care Ardjuna e cuprins de tristeţe, îşi pierde curajul şi vrea să renunţe la luptă).
10. Să nu facem niciodată blat cu perdantul de serviciu (crezând că nu merită osteneala).

Fiecare coșmar se întrerupe cu o nedefinită amenințare. Lumea trebuia să fie un templu, nu o măcelarie. Se aud doar țipetele mamelor. Pruncii nu sunt măcelăriți de barbari, ci de soldații care trebuiau să îi protejeze. Mercenarii caută prin toate grotele, de parcă inocenții erau teroriști. Mulți copii mor anonimi. Cine mai scrie în registre sub amenințarea avioanelor? În fața acestui tablou, Michael Ende poate scrie că lumea își pierde sensul, că e golită de orice prezență.

Mintea sănătoasă nu poate concepe violența antiumană. Leucadia și Killian, Clement și Andrei, înecați, decapitați, arși, aruncați de pe stânci. Apostolii iubirii, acuzați de ură. Cei mai curați, acuzați de infamie. Neștiind ce are să urmeze, le era de ajuns că El înviase**. Neștiind carte, le era de ajuns să se iubească unii pe alții. I-au iertat demult și pe călăi și pe instigatori. Scuipați, batjocoriți, umiliți, disprețuiți.

Știau cine deformează adevărul și se opuneau manipulărilor. Erau singurii care îi iubeau pe sclavi. Pentru ei, adevărata înțelepciune este iubirea universală. Frumusețea îngerească. Deși catehumenii erau martirizați, catehezele erau zilnice (Cartagina anului 203). Învățau că nici un om nu poate fi conceput în afara relației cu El. Nu se alipeau de avuții, nu erau agresivi, nu cunoșteau frica. Iubirea iî indrepta spre El. Singura lor însănătoșire, ar zice J.C. Larchet, era asemănarea cu El. Fugeau de patimi, ca de șerpi ce mișcă-n voie. Nu aveau false îngrijorări, nu își creau boli. Nu auziseră despre iubirea care nu-i iubire.

Nimic nu îi desparte de Hristos. Sunt uniți cu El de la botez. Cel scuipat la botez va căuta să se răzbune, dar nu va reuși. Ei s-au lepădat de cel scuipat la botez, nu vor să îl mai vadă. Nu mai cred nimic ce vine de la cel scuipat la botez, nu mai pot fi amăgiți, s-au deșteptat. Hristos le-a dăruit deja totul.

Aflaseră că – în afara iubirii – nimic nu este real. Deși trăiau în Epoca Teribilă, erau teribil de fericiți. Nu lumea coruptă îi fericea. Știau că o fiară rănită nu îi mai poate vătăma, câtă vreme stau departe de lanțul cu care este legată. Pentru ei, Mielul devenise Păstor. Aveau acces la o medicină spirituală care îi scăpa de migrenele patimilor. Nu uitau să practice iubire, după modelul primit.

Marius MATEI

______________
*Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, Grinta, Cluj-Napoca, 2008, p. 9. Vezi şi Arthur Schopenhauer, Scrieri despre filozofie şi religie, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 194.

**Jean Danielou, Biserica începuturilor, Editura Universității București, 2006, p. 8-9. Vezi și Jean-Claude Larchet, Inconștientul spiritual, Sophia, București, 2009, p. 127.