LOADING

Type to search

Editoriale

Chipul slavei negrăite

Share

Cu greu găseşti oameni care să nu adauge ori să ajusteze câte ceva din cele cu care natura i-a înzestrat (ca aspect exterior cel puţin) pentru a se înfăţişa celorlalţi într-o postură plăcută şi mai atrăgătoare. Aceasta, probabil,dintr-un sentiment de orgoliu ridicol la prima vedere şi numai bun de aruncat în faţă celui care-l încearcă,dar care de fapt denotă un sentiment de nesiguranţă cu substrat mult mai dureros decât ne închipuim.Căci în toată această atitudine de întâmpinare cu care venim unul spre celălalt din dorinţa de a fi acceptaţi şi iubiţi rezidă aspiraţia omului către perfecţiune ca reminiscenţă a idealului ancestral înscris în fiinţa lui , erodat în timp dar care încă mai pâlpâie şi vrea să se afirme. Ne-am obişnuit să privim oamenii din perspectiva percepţiei fizice şi să-i postăm într-o poziţie sau alta faţă de propriile noastre standarde fără a ne  obosi să căutăm adevărata frumuseţe care însoţeşte sufletul şi se află dincolo de învelişul de lut. Tot de la Dumnezeu vine şi aceasta dar pentru a o cunoaşte avem nevoie de cu totul alte “organe de simţ”pe care le dobândim doar atunci când atingem acea stare fericită a frumuseţii duhovniceşti.

Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale.

Despre frumuseţea Maicii Domnului nu se vorbeşte nicăieri aşa cum se vorbeşte despre frumuseţea unei femei obişnuite deşi contemporanmnezeul tău!

Nici ea,nici Fiul său şi Dumnezeul nostru şi nici Sfinţii n-au căutat să placă oamenilor prin înfăţişare sau veşminte. Dimpotrivă,au manifestat prea puţină grijă faţă de trup dar au strălucit în Duhul şi s-au îmbrăcat cu lumina ca şi cu o haină.

Oricât ne-am îngriji de trup ca să-l păstrăm frumos şi sănătos tot nu putem evita sau amâna cel mai sigur eveniment al existenţei noastre – trecerea spre altă dimensiune şi atunci cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?

Şi oricât am alerga unul către altul chiar făcând ceea ce ne învaţă Apostolul …ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său la ce este bine,spre zidire tot nu este de ajuns căci în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor aşa te doreşte sufletul meu pe Tine,Dumnezeule!

Doamne,bine este să fim noi aici ! să exclamăm împreună cu Petru şi să-I mulţumim pentru binecuvântările pe care ni le trimite în  fiecare zi. Să le vedem şi să ne bucurăm de ele.

aaaaaa

Deşi Ucenicii erau permanent cu Hristos şi vedeau cele pe care El le săvârşea în popor,multe şi nemaivăzute minuni pe care nimeni până atunci nu le mai făcuse ,totuşi, închistaţi fiind în coaja stricăcioasă a înţelegerii omeneşti ,încă cereau să li-l arate pe Tatăl ca să se convingă de filiaţia pe care o intuiau dar n-o puteau încă asimila.Pe muntele Taborului însă atunci când Hristos a fost îmbrăcat în slavă dumnezeiască neputând suporta ,s-au înspăimântat căci apropierea de El îi electriza şi-i ţinea la distanţă .

Nu vă temeţi ! avea să le spună din nou Mântuitorul ,poruncindu-le totodată să nu descopere această vedenie până la plinirea vremii.

Glasul părintelui li se adresează intim fiecăruia pecetluind pentru totdeauna legătura care se stabilise între ei şi Hristos încât uitând de ceilalţi ucenici care aşteptau la poalele muntelui precum şi de misiunea pentru care fuseseră chemaţi, nu mai voiau să se întoarcă în lume. Cine ar mai schimba locaşul veşnic fericit al Lui Dumnezeu pentru întreaga lume cu bogăţiile şi slava ei aflată în Valea plângerii !?

Îl cunoscuseră pe Dumnezeu şi viaţa lor de până atunci nu mai valora nimic ,o singură dorinţă îi stăpânea : să rămână în acel loc pustiu numai cu Hristosul lor care li se arătase Atotputernic,Atotţiitor,Atoatefăcător. Au văzut că încă de la întemeierea lumii toate au fost rânduite pentru mântuirea oamenilor şi fiecărui individ îi parvine o bucăţică din iconomia mântuirii neamului său de care se va face răspunzător împreună cu ceilalţi.

Aşa cum Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani Îi spune Tatălui că niciunul dintre cei pe care Mi i-ai dat să nu piară arătând astfel că a făcut ascultare până la Cruce şi Apostolii,Sfinţii martiri şi mărturisitori au lucrat pentru a împlini voia Celui care i-a trimis la diferite “ascultări” pentru a-i întări pe ceilalţi în credinţă .Schimbarea lor “la faţă” s-a făcut dintr-o străfulgerare a Duhului care chemat fiind, i-a luminat.

Şi noi dorim să ne schimbăm ,avem mijloacele şi instrumentele, drumul este gata “asfaltat”,are cine să ne ducă poverile dar stăruim în vechea “haină”care-i mai comodă şi mai uşor de purtat.

Toate ni se par grele :boala,pierderea celor dragi,bătrâneţea,văduvia ,singurătatea pe care le considerăm pedepse de la Dumnezeu deşi Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să le primim cu bucurie căci prin suferinţă ne apropiem mai uşor de El. Ne lipseşte răbdarea de a stărui şi a lucra pentru a ne învrednici să primim Lumina Taborului.

Şi totuşi ea vine pe nourii cerului cu minunatele miriade care acoperă şi bucură atât pe cei vrednici cât şi pe cei zăbavnici ca să ne arate că Hristos este cu noi nu numai într-o zi anume,ci în toate zilele vieţii noastre.

Dar nimic nu vine cu sila,nimic nu ne obligă la acceptare sau negare decât numai dorinţa noastră de a fi sau nu lângă Mântuitorul.

Chipul slavei Tale celei negrăite sunt,deşi port rănile păcatelor!

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *