Clocotind in fata rugului

4 septembrie. Ziua rugului aprins: pomenirea proorocului Moise. Iată credinţa: Moise îşi lasă deoparte toiagul de păstor şi se descalţă în faţa rugului aprins. Prezenţa lui Moise e atât de importantă, încât poporul, de îndată ce îl crede dispărut, e gata să i se închine unui idol. Deci, e nevoie de cineva viu care să rostească legea. Moise doar a întârziat a se coborî din munte.

Genial, Paul Beauchamp: poporul trebuie să îl vadă pe Moise, numai că Moise trebuie să Îl vadă pe Dumnezeu.

Nu putem pătrunde taina divină. Nu putem pătrunde nici taina trimisului divinităţii. De fapt, Moise are acces la principiul legii: îi fusese revelat de la începutul misiunii, în acel rug care ardea, fără a se mistui. În schimb, viaţa noastră arde mistuindu-se. Nu însă şi viaţa care vine de la Dumnezeu.

Ce vede Moise: adevărata viaţă. Din mijlocul rugului, Dumnezeu va spune cum se numeşte: „Eu sunt Cel ce sunt”. Este anticipată prima poruncă: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei…” A spune „Eu” înseamnă a vorbi. Dumnezeu e Cel în care a fi şi a vorbi reprezintă acelaşi lucru. Hristos Cuvântul e Viaţa, care arde fără a se mistui. Suntem chemaţi la dialog.

Dincolo de lege, Moise vede păcatul. Dincolo de păcat, Moise vede iertarea. Păcatul înseamnă să priveşti legea, să crezi că o observi, când, de fapt, ai uitat de „vocea” care vorbeşte, ai omis prezenţa Cuvântului. Cei care doresc să se apropie de Domnul, să se sfinţească, ca nu cumva Domnul să îi lovească (Cartea Ieşirii, cap. 19).

Suntem în faţa minunii: preferăm să ne pierdem averea sau desăvârşirea? E o nebunie, dar una hristică, frumoasă. Posedăm lucruri, dar acestea nu ne posedează (obsedează)? Dacă iubim pe cineva, nu îl furăm. Nu crăpăm de ciudă că nu avem ultimele gadgeturi. Renunţând la averi, continuăm dezlegările baptismale. Nu mai gândim prin excluderi, ci îmbinăm mai multe incredibiluri la un loc.

Revelaţia nu e un subiect de ziar (care te lasă cu burta goală). Să fim discreţi: Dumnezeu nu ţipă la megafon în pieţe. Merită să răbdăm, pentru mântuire. Putem da un sens vieţii, fiind folositori. Ce ne lipseşte? O schimbare radicală. Harul e un favor. Harul e bunătate. Ne este acordat. Dar nu îl merităm. Şi nici nu l-am putea obţine altfel. Suntem mântuiţi, întăriţi, învăţaţi prin har.

Nu comentăm absurdităţile istoriei, ci ne înminunăm la fiecare Jertfă. Vindecarea nu poate veni decât dinspre Hristos. Zice un avvă: va veni vremea când oamenii vor înnebuni. Fiecare va crede că ceilalţi sunt nebuni. Cu cât înotul e mai gălăgios, e mai nesigur. Liniştea şi discreţia sunt salvatoare. Pe o mâncare care clocoteşte nu se aşează muştele…