Colportajul bisericesc, vitrină a stării duhovniceşti a unei comunităţi

În urmă cu câteva zile, am fost chemat la Alba Iulia pentru a participa la lansarea cărţii pictorului Horea Paştina Ascult şi privesc, în fapt teza sa de doctorat, publicată la Editura Reîntregirea. La lansare a luat parte, cu cunoscuta-i blândeţe, deschidere şi bunăvoinţă, şi Înalt Preasfinţitul părinte Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei. După lansare, la catedrală, la sfârşitul vecerniei, Înalt preasfinţitul părinte arhiepiscop i-a decernat lui Horea Paştina, care este fiu al municipiului Alba Iulia prin naşterea sa acolo, Crucea care reprezintă distincţia arhiepiscopală. A fost un gest frumos, nobil, duhovnicesc, mărturisind despre deschiderea ierarhului locului faţă de faptele stimabile ale fiilor săi duhovniceşti şi despre ştiinţa de a le marca cu binecuvântarea sa, încrustându-le în cununa de bune făptuiri ale Bisericii. (Cel mai adesea, dintre mireni, cei care aduc foloase materiale se bucură de astfel de distincţii!) Evenimentele au fost, de altfel, redate generos de postul Trinitas TV.

A doua zi, gazdele ne-au facilitat ascensiunea până la mânăstirea Ponor, o mânăstire încă în plină construcţie, pornită acum câţiva ani de părintele protosinghel Irineu Curtescu, monah crescut şi călit la Sihăstria şi Sihla, în apropierea Părintelui Paisie Olaru, precum şi la Schitul Prodromu din Sfântul Munte Athos, pe lângă părintele Petroniu. Este o lucrare cu alură voievodală, care, prin grandoare şi frumuseţe, promite să devină una dintre cele mai importante de acest gen de la acest început de veac al XXI-lea. Coborând înapoi spre Alba Iulia am poposit la mânăstirea Lupşa, situată pe Valea Arieşului, în comuna cu acelaşi nume, nu departe de Câmpeni. Desigur, multe pot fi spuse despre acest loc minunat şi despre vieţuitorii obştii conduse de părintele protosinghel Melchisedec Ungureanu, oameni luminoşi şi mereu gata spre prietenoasă întâmpinare şi slujire. Dar, în contextul acestei intervenţii, aş vrea să pun în evidenţă numai faptul că am aflat aici cel mai bun magazin de obiecte bisericeşti din câte mi-a fost dat să întâlnesc eu în România. În două încăperi de mici dimensiuni, totul este ales şi aranjat cu mult bun gust. Nimic expediat sau de mântuială. Mobilierul este simplu, decent şi discret, titlurile de cărţi atent alese. În plus, călcâiul lui Achile al tuturor pangarelor, obiectele mici de colportaj (icoane şi iconiţe, cruciuliţe, mătănii, ilustrate, cărticele de vulgarizare, candele etc.) sunt aici şi acelea selectate cu maximă exigenţă. În plus, părintele Simion care se ocupă de magazin (şi care, am înţeles, are în grijă şi bucătăria!) era bine informat şi binevoitor, ştia să-ţi ofere detalii relevante despre orice obiect aflat în vitrine şi despre orice carte de pe rafturi. De pe pereţi te privesc iubitoare şi luminoase chipuri de mari asceţi ai timpurilor noastre. Este o plăcere şi un real folos să petreci câteva zeci de minute în acel ambient. Îmi aducea aminte de cele mai bune magazine de acest fel de la Athos (între altele, şi prin oferirea unei trataţii simbolice, în cazul de faţă o bomboană de calitate), cu menţiunea că le depăşea prin faptul că aici nu am putut afla nici măcar un obiect care să fi fost urât, necesar a fi eliminat.

Întâmplarea a făcut ca cineva să ne aducă înapoi la Bucureşti cu maşina personală. Şi a avut ideea să se abată pe la Curtea de Argeş, între altele, şi ca să mergem să ne închinăm la moaştele Sfintei Filofteia. A fost în multe părţi ale ei o experienţă cu totul nefericită, traumatizantă chiar. La intrarea în paraclisul cu sfintele moaşte ale sfintei şi minunatei copile muceniţe, câteva tarabe extinse şi întinse cu ceea ce numim noi în limbaj bisericesc obiecte de colportaj. Ce să vezi? Urâţenii peste urâţenii, kitschuri peste kitschuri, unele adevărate blasfemii, altele de-a dreptul eretice. Părea că cete de draci joacă tontotoroiul, râzându-şi de noi, acolo, în locul acela care ar fi trebuit să amiroasă a sfinţenie şi a bună-cuviinţă. Culmea este că n-am găsit nici măcar un singur obiect care să se sustragă acestei categorisiri. (Las’, că şi la poarta mânăstirii este un bâlci total, parcă te apropii de o plajă, nu de un sfânt aşezământ.) Pliantul mânăstirii şi cele câteva cărţi poştale sunt îngrozitoare, stridente, de un prost gust absolut, şi nu fac decât deservicii, atât monumentului istoric, cât şi credinţei care l-a generat. Şi m-am adus aminte cum şi toate tipăriturile ieşite din locul acela sunt de o urâţenie jenantă. Până să te sufoce indignarea, te sufoca urâtul. Poate oricine să meargă, să vadă şi să se convingă. Nu-ţi trebuie prea multă cultură ca să observi această manelizare de pe tarabele din incinta mânăstirii (şi a episcopiei, în fond). Doamne, iartă-mă! Dar aceasta o găsesc imaginea sugestivă pentru cineva care nu a văzut ceea ce ni se înfăţişează acolo: este ca şi cum am cânta manele la strană! Unde este istoria noastră, unde este respectul nostru faţă de cele sfinte? Unde este cultura bisericească a înaintaşilor noştri şi demnitatea la care ne obligă ea? Oare să conteze numai banii care se încasează în aceste fel, oare să nu aibă deloc importanţă faptul că se deversează în casele şi in viaţa oamenilor toate aceste obiecte urâte, jignitoare la adresa lui Dumnezeu, dar şi la adresa oricărui creştin cu bun gust? Eu cred că ne aflăm în aceeaşi situaţie cu aceea când Hristos a lua biciul şi i-a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45-46 ). Biserica este chemată să fie peşteră a Naşterii lui Hristos, iar nu „peşteră de tâlhari”. Dacă nu cumva noi suntem chiar şi mai rău. Aceia măcar nu se pretindeau creştini, aşa cum ne pretindem noi. Ba, încă şi ortodocşi, pentru care imaginile iconice ar trebui să fie mărturie nesmintită a identităţii lor înalte întru dreaptă credinţă.

Pangarul şi magazinul de obiecte bisericeşti sunt, într-un fel, vitrina locaşului de cult căruia îi aparţin, a slujitorilor ei, a comunităţii care o generează şi o gestionează. Vitrină (de la fr. vitre = geam) presupune transparenţă. Transparenţă spre exprimarea liturgică, spre credinţă, spre felul în care se raportează la Dumnezeu cei despre care spune. În mod normal, se caută ca prin ea să se arate ceea ce este mai bun, se încearcă să se atragă privitorii, fără a-i înşela, totuşi. În fond, poate fi pentru unii un prim loc de misiune, de transmitere spre exterior a chemării la credinţă curată în Hristos. Criteriul alcătuirii şi al amenajării nu se cuvine să fie decât unul singur: frumuseţea slăvitoare. Dar dacă aşa arată în momentul de faţă exprimarea noastră iconică ca cea de la Curtea de Argeş (şi, din păcate, există destule altele asemănătoare), dacă asta este grija şi supravegherea pe care cei îndrituiţi o fac, dacă asta este propagarea de credinţă pe care o propunem acestei lumi povârnite, şi aşa extrem de scăldate în urât, atunci situaţia noastră este mai mult decât jalnică. Poate unii nu-şi dau seama, dar problema este extrem de gravă. Nu poţi să nu te întrebi care este cauza, de unde vine această îmbolnăvire, de unde aceste excrescenţe maligne care parazitează ucigător şi urâţesc trupul Bisericii. Şi nu numai că gradul de urât este extrem, dar şi cantitatea în care ni se înfăţişează şi ne agresează este năucitoare.

Când l-am cunoscut eu pe cel care arhipăstoreşte acel loc şi am avut pentru un timp contacte mai apropiate, era un om apropiat de oameni de cultură (între alţi şi de un pictor de mare rafinament ca Paul Gherasim, trăitor înscris cu totul în respiraţia liturgică a Bisericii), era un om care avea pretenţii că este el însuşi om de cultură, vroind să scrie cărţi şi să fie luat în consideraţie de cei din breasla de resort, un om care repeta foarte adesea că lui Dumnezeu îi place ordinea… Şi atunci, acum cum poate să îngăduie asemenea căderi? De ce ordine poate fi vorba în dezordinea aceea drăcească? Sau oare să fie locul acela un atât de mare focar de duhovnicie, încât să-i facă pe toţi cei de acolo să fie atât de mistic răpiţi, până la a nu mai vedea ce este în imediata lor apropiere? Sau, dimpotrivă, să fie ei chiar atât de lipsiţi de un elementar bun gust, bun gust care a fost timp de veacuri apanajul ţăranilor (cum era şi Sfânta Filofteia, de altfel!) şi boierilor din partea locului? Oare este ruşinos ca atunci când nu te pricepi la un lucru să apelezi spre sfat şi ajutor la un specialist? Slavă Domnului, sunt încă destui care îşi asumă condiţia şi vieţuirea de creştini!

Toate cele înfăţişate sunt scandaloase, reprezintă o bătaie de joc de neîngăduit la adresa lui Dumnezeu şi ale celor sfinte ale lui. Poate că nu aş fi purces la scrierea acestor rânduri, dacă situaţia nu mi s-ar fi înfăţişat teribil de gravă, mult sub orice nivel minim acceptabil (mai jos chiar de alte situaţii asemănătoare, întâlnite de mine în decursul timpului recent la mânăstiri de mare notorietate precum Cheia sau Cozia). Şi asta nu departe de acel odor de mare preţ al culturii noastre bisericeşti şi naţionale, care este Biserica Domnească, oricât de afectată ar fi fost şi ea de restaurări discutabile.

Trist, foarte trist! Este păcat că sunt unii care din nepricepere, din nepăsare sau din cine ştie ce interese ignobile rănesc in felul acesta chipul frumos al Bisericii.

Mă gândesc că ar fi extrem de potrivit ca printre alte teme care se dezbat la conferinţele preoţeşti, în cadrul unor simpozioane sau mese rotunde, în lecţii ţinute la seminare şi la facultăţi de teologie, să fie introduse şi unele referitoare la magazinele de obiecte bisericeşti şi la pangare. Spre bună exemplificare s-ar putea merge cu grupuri de studenţi sau de preoţi la mânăstirea Lupşa, spre a vedea acel magazin, realizat, de altfel, cu costuri nu prea mari, dar cu multă grijă şi atenţie la orice detaliu, cu dragoste pentru cei ce urmează a fi slujiţi prin el, cu un bun gust care ar trebui să facă firesc parte integrantă din credinţa noastră nepoluată. După cum, tot aşa, ar putea fi duşi la Curtea de Argeş (sau în alte multe locuri asemenea) pentru exemplificări de tipul: Aşa nu!

Să fiu iertat! Consideraţi că sunt o piatră care strigă (cf. Luca 19, 40)!