COMUNICARE ȘI COMUNIUNE PE VREME DE MOLIMĂ

Ca toate postările mele de până acum, și aceasta vine dintr-o necesitate pe care am constatat-o din atitudinile altora și de care am fost făcut atent de alții. Așadar, pe scurt și în dorința de a lămuri, liniști și împăca sufletele mult încercate de această recluziune forțată care, iată, a fost prelungită:

1. Biserica, prin ierarhii ei, a încercat să găsească formule de evitare a închiderii bisericilor. Conducerea statului a fost, clar spus, împotrivă. Dar nu din sentiment anti-religios menifest, ci din frică. Politicienii, inclusiv cei care se dau „doar” medici, au ales următorul scenariu: decât o catastrofă uriașă imediată, mai bine mai multe catastrofe, mai mici, pe termen mai lung. S-a câștigat timp. În plus, s-a considerat că, electoral și logistic, este mai avantajos să lași magazinele deschise, în vreme ce închiderea bisericilor va trece neobservată.

2. Ordonanțele militare au o inconsecvență gravă: închid spațiile publice (teatre, grădinițe, școli, biserici, stadioane etc.), dar nu reglementează în detaliu comportamentul la marile magazine, care ar fi putut introduce sistemul drive in, evitând astfel aglomerarea. Faptul că stăm în case, dar ne lovim cu cărucioarele la supermarket oferă nu doar o imagine suprarealistă, dar accentuează impresia că suntem cu toții prinși într-o mare minciună, într-o păcăleală.

3. La acestea se adaugă delirul canalelor de televiziune autohtone. Este inadmisibil să înscenezi boala și moartea la asemenea cote de teribilism, apocaliptism, senzaționalism. Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) nu s-a autosesizat și tolerează, inclusiv dacă va da niște amenzi simbolice, acest exercițiu de isterizare în masă care nu are nimic, dar chiar nimic, de a face cu jurnalismul, cu accesul la informații de interes general.

4. Organele de ordine, prinse și ele pe picior greșit, fără instrucțiuni clare care însă nu înseamnă să fie fără nuanțe, au abuzat ici-colo, dând, de pildă, amenzi uriașe unor preoți pentru oficierea legală a parastaselor. În vremuri de criză, previi, nu amendezi din prima. Pacea socială primează. Iarăși, impresia că se urmărește intimidarea cetățenilor în general și a oamenilor religioși în mod special s-a adâncit.

5. Rețelele de socializare din mediul digital au oferit și ele o imagine schizoidă: pe de o parte, transmisii live de slujbe și rugăciuni, invitații la lectură, propuneri creative de a petrece timpul între patru pereți, lecții cu elevii și studenții în clase virtuale, pe de altă parte conspiraționiști agitați, inclusiv clerici care anunță căderea de la credință, laici panicați, oameni luați de val etc.

6. În tot acest timp, toate episcopiile Bisericii Ortodoxe Române (nu am informații de la celelalte culte, scuze) s-au mobilizat exemplar pentru a ajuta cât mai mult. Inclusiv donațiile în nume personal ale unor concetățeni s-au pus în slujba ameliorării situației de criză. Bine, termenul este aducător de confuzie: sistemul medical este permanent în criză, doar că acum s-a văzut mai bine.

7. În acest context, sumar schițat aici, cred că îndemnul la calm, la rațiune, poate diminua din efectele psihologice, unele la limita patologiei, pe care le produc statul acasă combinat cu o „socializare” toxică prin televiziune și alte rețele. Să ne păstrăm sau, după caz, să ne recăpătăm cumpătul. Altminteri, o să ieșim din criza aceasta mai rău decât am intrat. Fără nicio glumă.

8. Revin la problema bisericilor închise și la perspectiva dureroasă, pe drept considerată de mulți, cler și popor, ca fiind inacceptabilă, a unui Paște acasă: frica și incapacitatea autorităților ne țin departe de biserică, nu lașitatea noastră, a slujitorilor ei. Epidemiologic, se puteau identifica spațiile destul de mari unde să se poată desfășura, în fiecare localitate, Slujba Învierii. Cu o condiție: ca lumea să fie disciplinată, să respecte normele de distanță. Or, această condiție nu poate fi garantată de nimeni. Totuși: în duminica în care s-a slujit afară, comportamentul credincioșilor a fost exemplar, arătând că se poate.

9. În rest, totuși, să nu ne mințim pe noi înșine: când și unde am dat noi exemplul unei prezențe calme, în bună rânduială, fără îmbrânceli, sudalme și nervi? Da, cu trecerea anilor, marile pelerinaje de la București, Iași sau Suceava s-au „profesionalizat”, adică organizatorii au învățat din greșelile „edițiilor” anterioare. În rest însă nu avem, cum spuneam, nicio garanție. De aceea, să folosim această despărțire fizică de biserică pentru o mai temeinică interiorizare a datelor credinței noastre, pentru o autointerogație critică privind modul cum ne raportăm la comunitatea din care facem parte.

10. Cei care, în aceste zile, din cler și din popor deopotrivă, fac pe leii dogmatici, urlând de se cutremură jungla socială că am apostaziat, că episcopii L-au părăsit pe Hristos, să ia aminte la sminteala pe care o seamănă, acolo unde nu era, sau o adâncesc, acolo unde era oricum prezentă. Nu există nimic mai otrăvitor decât curajul fără minte și mintea fără curaj. Să nu agrăvăm pe cont propriu o situație pe care conducătorii lumești par să o fi scăpat pe alocuri din mână. În caz de catastrofă, după ce se ridică praful, este o mulțumire drăcească să spui că ai avut dreptate.

Dumnezeu să ne păzească, să ne dea sănătate, înțelepciune și pace.

Sus să avem inimile!

Părintele Radu