Corbii

Aţi auzit cum strigă corbii? Mai ales la munte, sus pe înălţimi, în pădurile de brad? Scot un sunet puternic de stăpân, atunci când zboară, profund şi plăcut chiar. Eu am ascultat mult până să-mi dau seama că strigătul acela era chemarea unui corb. Despre aceste păsări cu vârstă mathusalemică s-au scris multe, ba s-a făcut şi un film. Nu ştiu ce reprezentări despre corbi are fiecare dintre noi, totuşi în subconştient imaginea lor mai întotdeauna este asociată cu moartea. Eu am avut o experienţă destul de neplăcută cu suratele lor mai mici…

Într-o după-amiază de toamnă târzie mă îndreptam către casă când, deodată, s-a iscat o zarvă nedefinită ce venea de undeva din spate. M-am uitat dar n-am văzut nimic. N-a trecut mult şi a apărut pe cer, zburând foarte jos, la înălţimea copacilor un cârd mare de ciori. Unele şi-au continuat zborul dar o bună parte din stol a început să se aşeze pe crengi, pe jos ca să se odihnească, probabil. Eram înconjurată de ciori care, de altfel, îşi vedeau de treaba lor fără să mă ia în seamă însă eu m-am temut şi primul impuls a fost s-o iau la fugă. Mă şi imaginam alergând cu gloata de ciorălii după mine! Îmi tot spuneam că nu-i nici o primejdie dar instinctul de conservare avea altă părere şi inima se zbătea ca nebuna. Un gând mi se înfipsese în minte ca un cui: oare dacă una s-ar aşeza pe mine şi m-ar ciupi, ce-ar face celelalte? Parcă-mi era ruşine să cer ajutor de la Dumnezeu pentru o problemă închipuită. Şi nu eram eu stăpânul naturii? Am început să spun rugăciunile pe care le ştiam şi în sfârşit, am ieşit din calea ciorilor. În zilele următoare am observat că-şi făcuseră pe acolo un traseu pe care îl urmau de la S-V la N-E, cam la aceeaşi oră. Le-am urmărit: venea un stol, umplea zarea, apoi altul şi altul până la asfinţit. Şi asta vreo câteva zile, apoi totul s-a liniştit iar eu am revenit la firescul dinainte.

Întâmplarea aceasta m-a ”scormonit” puţin şi m-a determinat să privesc mai atent spre mine, să-mi urmăresc tendinţele să-mi evaluez reacţiile şi în primul rând să-mi “citesc” gândurile. Am realizat astfel că nu sunt nici pe departe ceea ce ar trebui şi aş vrea să fiu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune că ceea ce este în inima omului se vede şi în afară. Ce “clocim” în minte ne defineşte ca persoane şi, în mare măsură, ne dirijează comportamentul. Dintre toate nevoinţele pe care ni le impunem ca creştini, cea mai grea este lupta cu gândurile, în special cele rele. Acestea se încuibează în mintea noastră şi cu greu le mai putem zburătăci. Revin mereu – corbi întunecaţi – croncănind perfid la urechea sufletului, ne tulbură pacea interioară şi ne ameninţă chiar perspectiva mântuirii. Vrei să-i alungi dar ei se agaţă cu ghearele de inima ta, o sfâşie şi o lasă doar pentru a se întoarce la vreme, încă şi mai hămesiţi. Nu mai ai timp să uiţi, nu mai poţi să ierţi pentru că ei scot în pliscurile lor obraznice toate frustrările, toate trăirile neplăcute, toate durerile tale ascunse…

”Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…” Calitatea vieţii noastre nu este dată de ceea ce mâncăm, nici de confortul zilnic ci, de modul cum ştim să iertăm. Viaţa noastră poate fi ori Împărăţie ori Iad, şi dacă suntem fericiţi sau nefericiţi asta o datorăm gândurilor noastre cărora le dăm ”aripi”, le lăsăm să ne înveţe ca, în final, să râdă de noi făcându-ne să “zburăm” numai într-o parte şi să nu vedem ceea ce este bun şi frumos lângă noi. Din ce în ce mai des, cerul existenţei noastre este invadat de ”ciori”. Vin fără veste, hotărâte să cuprindă tot ce a mai rămas din seninul fiinţei noastre. Nu viaţa în sine cât ceea ce se întâmplă în jur ne dă motive de îngrijorare. De aceea Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să gândim pururea la Hristos, căci la El este izbăvirea. Chiar dacă “zborul” nostru nu este întrutotul plăcut Lui, totuşi Hristos n-a spus niciodată: întristaţi-vă!, ci: bucuraţi-vă! Să facem din inima noastră cuib luminos în care să intre porumbeii! Doar atunci vom fi împăcaţi cu noi şi cu ceilalţi.