LOADING

Type to search

Credința în vreme covid-ului

Editoriale

Credința în vreme covid-ului

Share

Un conflict latent se naște acum între puterea seculară și Biserică, din cauză că puterii îi pasă numai te viața noastră pământească, iar în varianta ei cea mai bună are grijă să nu ne îmbolnăvim, să trăim pe pământ ani mulți și fericiți, în timp ce Biserica e preocupată de sufletul nostru, ne pregătește pentru viața veșnică. În mod obișnuit, statul și Biserica n-ar avea motive să-și întretaie pașii, fiecare are domeniul lui rezervat. Statul nu are opțiuni metafizice și asta este, în cea mai mare parte a timpului, o binecuvântare pentru noi. Pentru că ne lasă, ba chiar este binevoitor pe alocuri, să ne practicăm credințele pe care le dorim, sau să renunțăm la ele dacă ne-am plictisit deja. Însă acum întâlnim o situație inedită: ca să aibă grijă de noi (sperăm că de asta ne ține la izolare, refuzăm să luăm în seamă teoriile conspirației!) ajunge să ne interzică prezența în biserici, sinagogi, moschei, temple de închinare etc. Sunt unii credincioși plini de zel care, închipuindu-și cu mult elan că adoptă punctul de vedere al Bisericii, își închipuie că trebuie să ne ocupăm numai de viața veșnică, să o disprețuim pe cea de aici, că ne putem dispensa de ea cam așa cum ai curăța o pată de pe o haină. Dar în creștinism, spre deosebire de alte religii, nu este așa: viața este foarte importantă, veșnicia în rai este asigurată numai printr-o viață bună aici, este darul lui Dumnezeu, de aceea avem datoria să o păstrăm și să o folosim spre mântuirea noastră. Sigur, din perspectivă creștină viața veșnică are prioritate absolută, dar nici viața pământească nu este un bun oarecare, de care ne putem dispensa fără prea multe probleme. De aceea, îndemnurile de a merge la slujbă indiferent de riscurile care apar, ca și cum ai fi îndemnat la martiriu în vremuri de prigoană, nu sunt creștinești. Viața de aici este un bun pe care Dumnezeu ni-l oferă, pentru a putea câștiga viața de veci. De aceea, nu îl nesocotim, nu riscăm fără motiv să o pierdem. Dacă viața de aici nu ar însemna mare lucru, atunci n-ar avea rost rugăciunile bisericii pentru cei bolnavi sau în vreme de boli molipsitoare și molime. Am văzut o mișcare prin care se solicită prezența credincioșilor la slujba de Înviere. Probabil că este o comparație frivolă, dar hai să vedem, pentru a ne da seama de situație, de ce vrea să vină la stadion un microbist la meciul Universitatea Craiova – FCSB? Pentru că acolo se desfășoară ceva important pentru el, și acesta este modul lui de participare. Nu ar putea-o face altfel. De ce ar participa un credincios la slujba de la biserică, inclusiv la cea de Înviere? Din aceleași motive pentru care și microbistul se duce la stadion: ca să participe direct la ceva important pentru el. Meciul se joacă pe stadion, dacă nu ești acolo ai pierdut, dar învierea are loc numai în biserică? Microbistul care nu este pe stadion pierde meciul, dar credinciosul care nu este în biserică pierde învierea? Meciul este numai pe stadion, nu-l poți purta în suflet oricât de microbist ai fi, dar învierea este și în biserică, dar și în sufletul fiecăruia. După toate probabilitățile, de data aceasta în biserică vor fi prezenți doar preoții care vor ține slujba de Înviere. Iar noi va trebui să ne mulțumim să o privim la televizor, să spunem câteva rugăciuni, sau să încercăm să trăim Învierea în sufletul nostru. Cu toate că apelurile la suflet sunt nenumărate, inflaționare chiar, în creștinism, cred că ne lăsam furați de fastul liturgic, și nu trăiam sufletește ceea ce se întâmpla în biserică. Poate presupune riscuri venirea la biserică în aceste vremuri de epidemie? Dacă sunt convins că nu mi se poate întâmpla nimic rău, dau dovadă de gândire magică și de lipsă de cunoștințe istorice. Prezența la biserică nu este o garanție că nimic rău nu poate avea loc. Au fost cazuri de biserici care au ars, inclusiv în timpul slujbelor și au murit credincioși. Să ne amintim de cazul bisericii de la Costești din 1930, când au murit 116 oameni, majoritatea copii. Și au mai fost numeroase alte cazuri de-a lungul istoriei. Ne poate pune gânduri, dacă ni se pare că, la biserică fiind, avem o protecție de la Cel de Sus și nu putem fi atinși de rău. Iată ce spune părintele Stephen Freeman într-o postare recentă pe blogul lui, dar nelegată de covid și de deciziile autorităților de închidere a lăcașelor de cult: „când căutăm să folosim nevăzutul într-o manieră care controlează sau direcționează lumea din jurul nostru, am părăsit calea adevăratei credințe și am intrat în lumea magiei și a superstiției. Este, ciudat, opusul vieții sacramentale. În sacramente, lucrurile materiale sunt folosite în scopul comuniunii cu imaterialul cu unica intenție de comuniune cu Dumnezeu. În magie și superstiție, căutăm să manipulăm lumea imaterială de dragul de a controla și de a gestiona lumea materială. Este de fapt o formă de secularism – una care presupune că lumea materială este locul adevărat și final al existenței noastre.” Cei care insistă să meargă la biserică acum o fac, după părerea mea, ca să demonstreze că nu se poate întâmpla nimic rău acolo, că este un spațiu în care nu te poți îmbolnăvi pentru că este sub protecție divină, și atunci se sustrage legilor care guvernează lumea obișnuită. Ori, ne putem da seama cu ușurință, așa ceva nu este real pentru că au fost cazuri în care oameni s-au îmbolnăvit și au murit, chiar dacă au mers la biserică. Cei ce susțin acestea nu caută comuniunea cu lumea de sus, ci să-și impună opțiunea în fața lumii de jos. Nu-L caută pe Dumnezeu, ci să impună un punct de vedere lumii, înțelegând prezența la biserică în chip magic: ești convins că nu te poți îmbolnăvi, în ciuda a ceea ce spune medicina, pentru că Dumnezeu va oferi credincioșilor Săi o protecție specială, care-i va feri de viruși. Dar eu cred că putem realiza comuniunea cu Domnul, singurul scop al vieții creștine, fără să deranjăm legile care guvernează cosmosul, fără să ne închipuim că suntem deasupra lor, că le abrogăm pe timpul slujbei din biserică. Dorința aceasta ar avea ceva magic, implicit necreștinesc în ea. Ne putem adapta. Iar soluția nu este slujba pe net sau la televizor, cu toate că tentația este să te uiți și să spui că gata, ai participat cumva, chiar dacă mai puțin decât dacă ai fi fost prezent fizic. Dacă vezi un meci de fotbal la televizor nu pierzi nimic, poate atmosfera de acolo, asta da, dar vezi mult mai bine fazele, ai parte de reluări pe care dacă ești spectator direct, nu le poți avea. Dar slujba este altceva. Presupunem că stai cu ochii pe televizor cum ai sta în biserică, nu în fotoliu, cu o cafea alături, cum ești tentat, de fapt. Dar chiar și așa pierzi esențialul. Pentru că ceea ce se petrece acolo este o Taină care îndeamnă la participare, pe care nu o poți avea în afara locului în care se petrece și în care se cuvine să fii implicat direct. Ne aducem aminte de deținuții politici care au trăit vremuri cumplite în închisorile comuniste, și totuși au păstrat credința, ba chiar au ieșit întăriți după ani de temniță grea, în care le era interzisă orice slujbă, ba chiar și rugăciunea personală era pedepsită, dacă o descopereau gardienii cei mai atenți. Nu suntem nici pe departe în aceeași situație (Doamne ferește de posibile dictaturi viitoare) dar avem exemple concrete de felul cum poate fi trăită credința când nu este posibilă prezența fizică în biserică. Iar eu cred că aceasta este șansa pe care o avem, pentru a ne interioriza mai mult, pentru a trăi mai intens, altfel decât în mod obișnuit. În loc să fim cârcotași, mai bine încercăm să vedem pe putem obține din situația nouă în care ne aflăm. Sigur, o biserică goală, preotul care slujește singur sunt de o tristețe sfâșietaoare, am văzut și eu, ca toată lumea, imagini dar acesta e un sentiment la nivelul psihicului. La biserica unde merg de obicei sunt doi preoți. Acum, transmis live pe internet, e trist să vezi interiorul bisericii gol, când înainte era plin de lume, unul din preoți slujește, iar celălalt este cântărețul de la strană, schimbând rolurile între ei săptămânal. Dar ne putem aminti de dățile când mergeam la biserică așa cum mergi la o plimbare matinală duminicală. Mai schimbai o vorbă cu cunoscuții, „socializai”, apoi mergeai acasă cu sentimentul datoriei împlinite, cam ca fariseul din parabolă. Acum e o lipsă provizorie care, mă gândesc, poate să ne aducă aminte de multele dăți în care am fost superficiali, cu gândul la grijile noastre de zi cu zi, nu la Taina care se petrecea în altar. În loc să cerem chestii dificile spre imposibil, mai bine ne concentrăm pe ceea ce putem face, ne adâncim în ceea ce ne la îndemână, căci nu e puțin lucru. Putem compensa această pierdere, dacă ne pasă, prin activitate la nivelul sufletului. Avem mai mult timp, că tot suntem, mulți dintre noi, izolați, să ne rugăm, să medităm, să vedem și ascultăm emisiuni duhovnicești, să mai citim. Asta ar putea să schimbe ceva în noi, mai ales că lipsa Liturghiei poate crea o sete și, așa cum spuneam, avem cu ce s-o umplem.

 

Paul Cătălin Curcă

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *