Cui ținem minte răul?

A intelege bucuria aproapelui fara gelozie, fără să i-o judeci ca pe o desfrânare, asta poate fi iubirea, când atracţia pasională s-a stins. Din clipa aceea poţi iubi pe oricine, cu milă şi înţelegere, fără să aştepţi să ţi se acorde vreo atenţie, pentru sentimentul tău, adică pentru gingăşia cu care îl laşi să treacă întotdeauna înaintea ta. Vei pierde astfel sentimentul priorităţii tale în lume şi nu vei mai suferi pentru el.

Tu, care ai gustat eternitatea în rugăciune, nu aveai de ce să grăbeşti pasul, ca să treci înaintea acelui domn.

Căzu pe gheaţă, chiar in clipa cand se înfuria pe el că nu-i dă prioritate copilului pe care îl ducea la şcoală. Apoi păşi apăsat prin fata lui, caci considerase că fiind femeie si batrana, i s-ar cuveni.

Ce zadarnicie, ce neiubire a aproapelui, care poate că alerga la serviciu sau poate pierduse noaptea cu plânsul unui copil. Când ea a ţipat in cădere, bărbatul s-a întors si a privit-o îngrijorat, gata s-o ajute. Cum sa ţii minte răul unui asemenea om?! Poate abia atunci el a observat că era femeie şi era batrână. Ea îşi aminti că, privindu-se in vitrinele pe lângă care trecuse ieri, venind de la dentist, propria siluetă îi păruse mai degrabă o grămadă de zdrenţe, nu mai semăna cu corpul unei femei. Cum să o desluşească atunci un trecător? Nu dai prioritate unui ghem de zdrenţe…

Ploua, era lunecuş, el nu se uita la nimeni, nu avea timp de politeţuri. Poate că atitudinea galantă e numai o deformare de salon, nu-i pentru omul care aleargă la condică.

Dar ea, de ce să-şi facă un motiv de orgoliu din faptul că este femeie şi este bătrână? La biserică bărbaţii au pioritate, când merg să se închine la evanghelie.

-Să consider toată această lume prin care umblu o biserică, în care eu sunt ultima păcătoasă. Să las pe oricine să treacă înaintea mea, chiar dacă-i vorba de un cerşetor. Salutând eu prima, chiar pe copii, voi economisi căderi.

Doar un deget i s-a învineţit, inelarul. Trebuia să mai doară, ca să-i aducă aminte de minunea pe care sfântul Antonie a făcut-o cu ea, salvând-o de o fractură în cădere, chiar în clipa când gândea de rău un om neatent.

-Îţi mulţumesc, sfinte ocrotitor al bisericii mele. N-am să mai fac.

I-am auzit şoapta când încercam să-i scutur haina de zăpadă şi noroi.

-De ce faceţi aşa o promisiune? se simţea vinovată pentru căderea ei?! Vroiam să ştiu, fiindcă şi eu cad adesea. Şi eu caut motive pentru ceea ce mi se dă ca suferinţă, ca durere, ca neşansă. Atunci mi-a povestit.

Am întâlnit-o şi a doua zi. Într-adevăr, deşi era o persoană greoaie, s-a ales doar cu un deget luxat.

Cred că există căderi, în care corpul sau mintea celui care are de trecut printr-un impas, secretă antigravitaţia. Altfel cum ar fi scăpat cu viaţă, din avionul personal care se prăbuşea, poetul Sandu Tudor, cel care avea să devină ieroschimonahul Daniil de la Rarău… Din clipa când tălpile sale au atins pământul, elastic, fără nici o zguduire, după ce trupul străbătuse liber cei 1000 de metri din înaltul cerului, n-a mai avut decât un gând. A reuşit să alerge până la Mânăstirea Antim, s-a urcat în clopotniţă (se spune că a dormit acolo şapte ani), apoi s-a călugărit.

N-a mai trecut pe acasă. Avea familie, avea fii, avea afaceri, era bogat… Nu-l mai interesa decât iubirea Celui care îi salvase viaţa.

Să ne folosim de căderile noastre. Să dăm fără încetare slavă lui Dumnezeu pentru ele.

 Elena FRANDEȘ