LOADING

Type to search

Editoriale

Cum ajunge Dumnezeu în creație

Share

Nu ştiu cât de mult pot să dăruiesc lumii câte ceva bun din ceea ce mi-a dat Dumnezeu.

Cred din ce în ce mai mult că reacţiile mele literare, teologice şi sociale au darul de spune gândurilor curate că prin ceea ce fac însuşi Dumnezeu dăruieşte.

Am însă de ceva vreme o problemă sensibilă şi urgentă. Par că m-am luat „la trântă” cu timpul şi de aceea uneori mă simt dator să ofer ceva şi „anonimilor”.

Vă întrebaţi cine sunt ei? Nici eu nu-i cunoşteam până în clipa în care ei mi-au devenit tovarăşi de singurătate, iluştrii confraţi de suferinţă. Erau acele nopţi infinite când chilia mi s-a părut mai stingheră decât viaţa, când prietenii mi-au vândut memoria la târg de iluzii, când unii m-au predat neantului şi uitării.

Atunci rămas „fără de om”, „fără de prieteni”, „fără de tovarăşi de drum” şi atunci am găsit alte soluţia de a vorbi cu natura, cu visul, cu florile, cu ceea ce de fapt a lăsat braţul sublim al Creatorului.

Atunci am descoperit mai bine luna, stelele şi îngerii. Şi ca să fiu onest şi ca să aduc „lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu” am început să scriu despre cer, despre înger, despre floarea din pervazul casei mele. Şi de atunci scriu, scriu şi parcă nu mă mai pot opri. Ce mister, ce candoare şi cât Dumnezeu!

Haideţi să luăm doar un exemplu. Tutelarea lunii care-mi domină nopţiile şi-mi face important scrisul. Deşi eu scriu într-un colţ al camerei, faptul că ea este acolo sus înseamnă enorm pentru mine, înseamnă că nu sunt singur, că în timp ce „prietenii” mei dorm ea mă priveşte şi se gândeşte la mine.
 
Că stau în genunchi la rugăciune, că sunt zburdalnic sau pelerin pe drumurile vieţii luna îmi pare nu doar o metaforă poetică ci o existenţă plină de sens. Adeseori sfioasă, pudică în a-şi descoperii mai mult virtuţile, nehotărâtă în a se exprima şi altfel, poate ea însăşi o tragedie a iubirii, luna înseamnă pentru mine însăşi ideea de dar, de graţie, de candoare
 
O să-mi spuneţi că ideea e veche, că a fost „macerată” de mulţi poeţi până la mine, că nici măcar nu sunt un poet adevărat… Da, probabil…
Până atunci rămân cu luna mea, cu frumosul meu,cu îngerul meu, cu ideile mele, cu. O să o chme şi în continuare drept muză, drept argument de supravieţuire, drept temei de lumină.
 
O aştept, fie plină, fie pe sfert, să mă înlănţuie cu vibraţia ei, mai ales în nopţile în care psaltirea stă întredeschisă la psalmii singurătăţii. Şi mai scriu ceva, sfiala ei ni se datorează nouă. Noi cei care uităm adeseori de umilinţă, pentru că avem, mai mult nevoi de stele strălucitoare decât de o biată lună. Şi nu e bine! Pentru mine luna este un risc de iubire şi creaţie şi trebuie să rămână aşa.
 
O simt ca un far care-mi luminează întunericul, ca o soluţie de acoperire în această lume de coşmar. Când sunt trist mă uit spre lună şi surâd. Desigur o doresc mai aproape, poate mai firească, poate mai plină de rai. Dar, până la urmă şi ea e un colţ de rai.
 

Elena Frandeș

P.S:

Azi noapte luna izvorâse din Dunăre. Era sângerie şi plină de blândeţe!

1 Comment

  1. Elena Frandes 26 iunie 2018

    Acest text nu este al meu, ci al unui monah.

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *