LOADING

Type to search

Editoriale

DAVAI CEAS? DIN NOU?!

Share

Sincer? Nu credeam că voi scrie vreodată, în această revistă, despre RĂZBOI! Mi se părea atât de puțin probabilă realitatea unui conflict armat, fierbinte lângă noi, încât evenimentele din țara vecină m‑au luat prin surprindere. Căci, deși am urmărit întregul balet diplomatic fără efect, în sinea mea speram că armele nu vor lătra a moarte printre cei alături de noi: ucraineni, ruși, români, belaruși, tătari, găgăuzi etc. Nu îmi imaginam că tancuri, avioane, elicoptere și tunuri vor trage asupra orașelor pașnice, asupra populației fără apărare, asupra unui patrimoniu cultural și asupra unor locașuri de cult. Căci distrugerea devine, într‑un conflict armat, generală. Nu mai există limite, spații sigure, protecție concretă. Totul este volatil, mai ales viața oamenilor: soldați sau civili.

În tot acest război (al nervilor, al propagandei și în cele din urmă al armatelor) a mai apărut un combatant: Biserica! Biserica Rusă s‑a poziționat, dintru început, alături de Kremlin în încercarea de
a zădărnici orice formă de independență a Ucrainei: politică, economică, militară, spirituală. Patriarhul Kiril a fost un agent activ al ostilităților sub toate formele, mergând până la represalii misionare în Africa, stabilind acolo un nou teritoriu canonic pentru Biserica Moscovei. Caragiale se întreba cu umor, în D’ale carnavalului, prin gura lui Iancu Pampon: „Ce caută neamțul în Bulgaria?”. Așa și noi ne întrebăm acum, dar nu cu umor, ci cu tristețe intra‑ortodoxă: „Ce caută rusul în Tanzania sau Zimbabwe?”. De ce extindem un conflict, în loc să‑l localizăm? În ce duh creștin se fac toate aceste lucruri?

Aud voci care spun că Patriarhul Constantinopolului nu ar fi trebuit să acorde autocefalie Bisericii din Ucraina. Știu, există acolo mai multe probleme, însă dreptul unui popor, al unei națiuni adevărate de a avea propria sa Biserică Ortodoxă este unul inalienabil. Cine poate bloca această dorință legitimă și cu ce preț/ argument? Privind la distanță, în timp: la cererea noastră din 1865 către Fanar de a ne obține independența bisericească (lucru absolut firesc, nemaidorind că fim o colonie eclezială a grecilor), răspunsul a venit abia în 1885, după tratative îndelungate, scandal, amenințări, intrigi și șantaj. Și cine se mai opunea, în afară de egumenii și arhiereii greci care își pierdeau privilegiile multiseculare asupra resurselor din Țările Române? Iată: „Reuşita acestor
tratative a fost apreciată pozitiv în cercul diplomaţilor din capitala Imperiului Otoman, mai puţin din partea Ambasadei Rusiei. Puterea de stat repurta, desigur, o victorie pe plan politico‑bisericesc,
care îi întărea poziţia în stat, dar care o şi responsabiliza în gândirea şi construirea, pe mai departe, a proiectului generos de consolidare a României moderne, ce implica şi o Biserică Ortodoxă naţională puternică şi unită pentru societatea românească”, scrie părintele profesor Mihai Săsăujan. Iată cum Rusia, după ce s‑a opus inițial unirii Principatelor, apoi după abdicarea lui Cuza, a încercat la Iași, prin agenți de influență, o lovitură de stat antiunionistă dejucată de Lascăr Catargiu, a sfârșit prin a se opune autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române! Halal ajutor creștin, halal Biserică soră! Și acesta este numai un exemplu din nenumăratele contre și obstrucții pe care rușii le‑au instrumentat în viața noastră bisericească, mergând până la represiunea cea mai sângeroasă din anii ’50‑’60 asupra clerului și a credincioșilor români. Noi nu am avut mari prigoane pe vremea împăraților romani, noi am avut parte de martiraj cum nu s‑a mai văzut în timpul țarilor roșii de la Răsărit. Iar acest lucru nu trebuie uitat…

În fine, nu vreau să asmut spiritele și mai mult, conflictul din țara vecină e de ajuns. Însă mă dezgustă și mă îngrijorează cezaropapismul moscovit (chiar dacă acolo e un Patriarh, puterea totală este în mâinile lui Putin), instrumentarea Ortodoxiei în scop politic de cucerire și în scop armat de distrugere. Căci acolo, în Ucraina, despre distrugere este vorba, și nu despre construcție. Se distruge ideea de națiune liberă cu drepturi egale între celelalte popoare, se distruge ideea de pace pe termen lung, se distruge ideea unei Biserici părintești, care mângâie, care aduce pacea și liniștea sufletească. Din păcate, Biserica Rusiei a „sfințit” țeava tunului rusesc și obuzele acestuia care ucid, fără milă, oameni, retează speranțe, distrug orice punte de înțelegere între oameni. Până la urmă, rușii tot ceea ce știu ei fac cel mai bine: așadar, fugiți din calea lor, chiar dacă flutură crucea pe steaguri!

 

Răzvan BUCUROIU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *