DE LA BOALA TRISTEȚII LA LACTOZA DIN BISCUITE

De ceva vreme, de luni pana miercuri, alcatuiesc o mica rubrica la Radio Trinitas, intitulata Cuvant bun.

1          

                Foarte mulți creștini (mireni și monahi) care au refuzat și refuză „cu argumente” MUNCA de fiecare zi, sau un orar de viață bine alcătuit, preferând o viață spirituală totală, și motivând că desfășurarea vreunei activități le-ar reduce capacitățile de înălțare duhovnciească, au ajuns până la urmă ca să cadă în deznădejde și să se confrunte cu serioase probleme psihice. Să devină problematici pentru duhovnici și pentru semenii din jurul lor. Să fie chiar intransigenți în iluziile lor, lipsiți de maleabilitate la orice sfat venit din afară, să se frustreze din nimicuri și să nu mai dea nici un sens existenței. 
Astfel Mitropolitul concluzionează:

 CEI CE NU MUNCESC PĂCĂTUIESC ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT! 

         Și prin aceasta arată că suferă de o boală incurabilă.  Aici la loc de frunte este AKEDIA, un fel de patimă a tristeții și a amărăciunii sufletului. Un astfel de creștin refuză orice ajutor extern, până și cel al duhovnicului. Este un obsesiv al scopurilor sale, să fie sfânt, să fie rupt total de orice zgomot și agitație , să nu se confrunte și amestece cu lumea, deci să nu muncească – spune Mitropolitul Antonie, care continuă să-l descrie ca un om care se izolează de lume, dar în același timp are pretenția ca lumea să fie corectă și să-i aducă PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE la căpătâi. 

   El, de cele mai multe ori, își discreditează chiar și obștea care muncește pentru pâinea sa. La toți le găsește un cusur, o patimă, o deșertăciune. La toți, cei care îi spun adevărul. Un astfel de frate trece ușor de la pietate, la mânie și apoi la deznădejde. I se pare că numai el este bolnav și ales să nu facă nimic, toți ceilalți fiind obligați să muncească și să se amestece cu păcătoșii. În numele unor așa zise pretenții sfinte, un astfel de călugăr, de pildă, ajunge să rătăcească cu mintea, deși, până la urmă el nu este decât un leneș care se complace fericit în rânduiala sa.

 Mitropolitul vorbește și de un fel de șmecherie și lipsă de fair-play al unor astfel de viețuitori, pe care i-a întâlnit adeseori la Mânăstirea Slatina sau Sihăstria. Erau acolo doar pentru a fi mustrători de frați, se fericeau în fața propriei conștiințe că au scăpat de patimi lumești (desfrâu, beție, petreceri), dar de fapt erau niște impostori leneși și plini de neorânduială.

3         Principiul ROAGĂ-TE ȘI MUNCEȘTE a fost bine statornicit de starețul Gheorghe de la Cernica. El a fost un vizionar prin excelență, care a știut că românului nu trebuie să îi aplici sisteme monastice strict-contemplative, căci românul, prin natura sa devine mai mult distructiv atunci când este rupt de muncă. Munca îi strunește românului iluzia că ar putea fi un sfânt mai înainte de vreme. Pentru că, noi, românii în natura noastră avem sentimentul exagerării și al triumfului mai înainte de vreme. Devenim lesne euforici, și ne plafonăm înainte de termen. Nu ducem nici un lucru la bun sfârșit. Ne mulțumim cu FĂRÂMITURILE DE LA MASA VECINILOR, și prin aceasta avem pretenția că suntem niște modești. Fals însă și mai mult, înșelare extraordinar de vicleană venită de la cel rău.

                   Numai munca ne scoate din amărăciuni. Până la realizarea unor proiecte fastuoase, cum ar fi sfințenia sau altceva, e cazul să ne strunim trupul prin muncă și mai ales mintea prin ocupații intelectuale. Astfel Sfântul Calinic, punând în aplicare pe deplin măsura Starețului Gheorghe, a împărțit în mânăstiri ascultările. Cei cu plăcerea de a scrie au fost rânduiți la bibliotecă, ceilalți, mai puțin dornici de lectură, la muncile auxiliare din mânăstire (bucătărie, grajduri, biserică, primirea străinilor, etc). Dar nimeni nu a rămas de capul lui. Astfel, s-au evitat cazurile de akedie și alte boli psihice, de genul ANGELISMULUI, DEZNĂDEJDII SAU VIZIONARISMULUI (arătări prin vise ale dracilor, care iau chip de sfinți și aduc așa-zise mesaje de dincolo de lume).

   În această perioadă a postului, ideea pe care o acreditează unii că a mânca o bucată de biscuite cu să zicem ceva LACTOZĂ e mare păcat, și că prin aceasta omul ar fi un trădător numai bun de biciul lui Dumnezeu, ar trebui să ne arate mai degrabă cât suntem de ridicoli și vorba Mitropolitului Antonie, „șmecheri” în același timp. Înfierând slăbiciuni umane, poate chiar ,trupești, dar punând sub obroc năravuri sufletești pline și mai mari, nu facem decât să ne asemănăm pompierilor care sting focul dintr-o sobă și lasă de izbeliște pădurile aprinse de vâlvătaie…