De la creştinismul comod la magia maslurilor
11 martie 2012
Share
| Părintele Alex. Schmemann |
Regăsesc o afirmaţie capitală a renumitului teolog rus, Părintele Alexander Şchmemann: „Creştinismul e capătul religiilor!”. Această sentinţă pare a fi nu doar capitală, ci realmente esenţială, în condiţiile în care, în ceea ce mă priveşte, mă gândeam adeseori că pentru a fi un sfânt nu ai nevoie de prea mult discernământ. Dar, regăsind în nişte note de jurnal această afirmaţie, m-am trezit din nou parcă la viaţă, mi-am pus mintea în mişcare şi am realizat că totuşi, dincolo de creştinism nu mai este nimic. Aşa precum spunea şi pictorul Sorin Dumitrescu, cerându-ne să fim bine încredinţaţi de faptul că al nostru creştinism nu e religios ci bisericesc. Iar acest adevăr ne deschide perspectiva spre două realităţi cât se poate de sugestive:
a) Religiile mondiale şi-au pierdut definitiv rostul şi eficacitatea morală.
b) Creştinismul fără Biserică nu este decât o etică de suprafaţă şi atâta tot.
| Demolarea Bisericii Enei din Bucureşti |
Să luăm însă doar această ultimă afirmaţie şi să o explicităm. Creştinismul fără eclesiologie (biserică) a făcut mai întâi carieră în occident. După ruptura bisericilor de la 1054, creştinismul apusean pierde mai întâi sensul duhovnicesc al icoanei. Şi apoi, ca o urmare firească şi a sfintelor taine. Sub auspiciile lui Carol cel Mare, o lume frământată de „realism” şi de „etica imediată” iniţiază o nouă artă, înlocuind Icoana Bisericii Universale (de dinainte de schismă) cu tablou religios. Urmările sunt dezastruoase în ceea ce priveşte cultul. Biserica îşi pierde din prestigiu, oamenii preferând un creştinism individualist atât în planul rugăciunii cât şi în cel al creaţiei. Se pregăteşte încet-încet solul pentru Renaştere şi scade pe zi ce trece prestigiul sacerdotului.
| Paşoptiştii |
Dar, consecinţele „umanismului renascentist” nu se opresc doar la occident. El pătrunde apoi şi în ţara noastră, undeva odată cu paşoptismul şi spiritul masonic de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Din acest punct de vedere 1848 şi 1859 pot fi consideraţi nişte ani de cumpănă. Reformele politice din acest veac, circulaţia liberă a tinerilor noştri spre occident, implicaţia vicleană a statului în viaţa bisericească atrage de la sine o descreştere a vieţii duhovniceşti. Cu paşi mici, dar îndrăzneţi, „libera cugetare” a creştinismului pătrunde în comunităţile noastre, mergând până la alungarea „motivată” a oamenilor din biserică.
Ce se întâmplă? Lumea îşi formează un creştinism necomunitar. „Un Hristos de apartament” – cum spune acelaşi Sorin Dumitrescu. Adică, decât să mă duc eu la biserică şi să asculte de „ceea ce zice popa”, sau să îl văd cum mă „sminteşte” cu gesturile şi intransigenţele sale, mai bine stau în lumea mea şi îmi formez „propriul Hristos”. Un Hristos care nu mă ceartă, care nu mă sminteşte, care nu-mi cere bani pentru reparaţia bisericii, care nu mă pune la metanii, post şi rugăciune.
| Creştinismul de apartament. Crăciun fericit… |
Astfel, din nefericire Biserica ajunge să fie percepută greşit atât din interiorul ei cât şi din afara ei. Şi nu e cazul doar a celor care nu mai vin la slujbe. Pentru cei care merg la biserică, de cele mai multe ori, nu există o deschidere şi o înţelegere duhovnicească spre spiritul tainic eclesiologic. Ea este înţeleasă doar ca o instituţie care „deserveşte” 7 Taine. Ne ducem la maslu că ne doare capul, ne cununăm ca să nu se supere cumva Dumnezeu, ne spovedim ca să ne punem „în regulă” cu sacrul şi aşa mai departe.
| Vitezda? Nu doar dorinţa de a fi în toate „cei dintâi!” |
Acum să nu se supere cei care, mai ales în ultima vreme iau apărarea la toate disfuncţiunile ortodoxiei( avem bloggeri oportunişti care indiferent ce ai scrie abia aşteaptă să te contrazică), sub pretextul că, vezi Doamne, nu e chiar aşa, că avem un creştinism destul de bunicel, că totuşi bisericile sunt pline, că s-au înmulţit mânăstirile, că facem filantropie organizată, că am citit multe cărţi duhovniceşti, că ne-am câtigat dreptul de a fi fiecare teologi, că lumea se spovedeşte şi se împărtăşeşte mai mult ca altădată etc. Da, aşa este. Departe de mine dorinţa de a nu vedea ceea ce totuşi funcţionează, faptul că sunt nenumărate lucruri pozitive, dar cred că mai sunt şi alte probleme asupra cărora trebuie să medităm puţin mai mult. De exemplu, nu e doar o părere personală că la hramuri şi la sfintele moaşte lumea vine şi se „îmbulzeşte” în bună parte ca la ceva magic. Te atingi de moaşte ai şanse să îţi rezolvi problema cu creditul la bancă sau cu „legarea cununiei”. Nu o spun doar eu. Cercetaţi ceea ce afirmă Părintele Arsenie Boca sau alţi mari părinţi duhovniceşti explicând motivaţiile pentru care mulţi oameni trec pe la biserică. Aşadar, în conformitate cu ceea ce am spus la începutul acestui articol, prezenţa noastră la astfel de evenimente este mai mult religioasă decât eclesiologică.
| Comuniunea sfinţilor |
Şi o să închei întrebându-mă, oare câţi dintre cei care ne împărtăşim în acest Post Mare ştim că se împărtăşesc ca să devină „una” cu toţi cei din biserică şi mădulare ale trupului mistic al Domnului? Că devenim „una” cu preoţii, cu copiii din faţă, cu doamna din stânga care mi-e „antipatică”, cu consilierul care adună banii la disc sau cu femeia care face curăţenie după slujbe şi se plânge de „necivilizarea” enoriaşilor. Pentru că, există un adevăr de care noi adeseori facem abstracţie. Poate din ignoranţă, poate din comoditate sau poate din neştiinţă. Între noi, prin împărtăşirea comună din acelaşi Potir circulă nestingherit Hristos. El este de fapt chiar în noi, în micul meu trup şi în neputinciosul meu suflet. Dar este prezent.
