LOADING

Type to search

DEPRESIE DE COPIL. CONTINUAND ASCULTAREA

Editoriale

DEPRESIE DE COPIL. CONTINUAND ASCULTAREA

Share
Nu o iubesc îndeajuns pe fetiţă, dacă nu sunt în stare să suport locvacitatea ei care nu spune nimic, deşi ea a fost părăsită; iar durerea unei asemenea experienţe este spectaculos de creativă. Nu ne înghesuim adesea în jurul celui care îşi povesteşte suferinţa? Ei bine, fetiţa nu ştie s-o facă, îmi arată doar partea de cap care a început să o doară, la scurt timp după ce Miruna i-a spus că nu vrea s-o mai vadă, fiindcă a întâlnit în excursia ei de vacanţă pe cineva mai amuzant, iar acum are o altă prietenă, cu care se va plimba în fiecare seară prin Copou. Nici n-a lăsat-o pe fraieră să reacţioneze în vreun fel, să-i spună că nici ei nu-i trebuie o prietenă plină de hachiţe, ci a dispărut rapid, într-o piruetă. Să fie clar: doar ea decide, doar ea vorbeşte (doar ea loveşte), cealaltă poate să dispară cu totul de pe pământ.
Există făpturi care, şi când sunt provocate, se străduiesc să tacă, pentru a nu-l răni pe cel care, poate, nu ştie ce face, sărindu-i la gât. Tot ea, cea lovită, îi lasă un timp celeilalte să-şi vină în fire, nu poate crede răutăţii ei. Dar degeaba, că fetiţa aceea născoceşte zi după zi acuzări şi mai ofensatoare, mândră de parcă ar deţine o mare virtute a compunerii, fără a fi capabilă apoi de vreo scuză, ci numai de o îndreptăţire, la fel de jignitoare:
-Te-a durut?! Trebuie să fii în stare să-ţi înduri soarta!
-Asta nu e soartă, e răutatea ta, se cădea să-i răspundă.
Simplitatea ei de gândire o împiedică din păcate să fie promtă în răspuns, aşa că înghite totul fără vorbă. Continuă ascultarea ofensei, lăsându-şi schilodită imaginea de sine. Contuzia pe care o provoacă pumnul unui cuvânt nepotrivit se preface într-o adâncitură care se umple încet de apa amărăciunii.
Astăzi,fetiţa îmi povesteşte la nesfârşit un episod din serialul ei favorit. Suntem pe o bancă, în parc, şi simt că nu sunt în stare să ajut acest copil prin cuvânt, cum m-aş pricepe, ci doar lăsându-mă cu totul golită de energia vieţii. Este extenuant; după o plimbare cu ea, abia mai pot merge, ca după o naştere recentă.
Şi totuşi, continui s-o ascult, cu ceea ce NU are ea de spus, căci nimic din ceea ce istoriseşte nu are legătură cu drama ei. O ascult, şi este ofranda mea către Domnul să renunţ la propria minte, ca să mă las invadată de povestirile neinteresante ale copilului întristat. Căci asta este tot ce poate ţâşni din acest suflet, în urma năucitoarei lovituri: o mică relatare dintr-un serial de televiziune. O ascult, oricât de rău mi-ar face neputinţa ei de a intra în dialog cu mine sau cu lumea care a rănit-o. Se înconjoară de personaje virtuale, fiindcă prezenţa lor îi dă sentimentul siguranţei, ele au drame paralele, în care ea nu va trebui să se implice, deci nu va suferi.
Brusc, am senzaţia că fetiţa mă sechestrează, îmi interzce şi să privesc spre alt copil, din mulţimea care se perindă prin parc, vrea să ocupe cu totul spaţiul interesului meu, să-mi imprime şi fără voia mea conturul lumii prin care ea rătăceşte, ca să ştiu pe unde s-o caut dacă se pierde, să poată să se întoarcă la noi cândva.
Este extenuant, de parcă aş alăpta un copil care se desprinde de viaţa mea.
Ştiu că, în cazul unei părăsiri, trebuie să umpli timpul sufletului rănit, să nu-l laşi singur cu deznădejdea sa, măcar o zi şi o noapte, măcar două-trei zile… Pentru ca sorbul malign al tristeţii de moarte să nu-l absoarbă, ci să se închidă încet, ca o rană ţesută din adânc, întru vindecarea ei.
Să nu laşi niciodată singur un copil cu sufletul lovit de curând.
Continui s-o ascult pe fetiţă, pricepând noul sens al ascezei mele: nu este cel ştiut, nu este renunţarea la dorinţă, ci la dorul intelectual de a lucra cu propria minte, adică de a lucra cu Tine, Doamne, Cel pe care Îl vreau alături în fiecare zi, până la sfârşitul veacurilor. Renunţ la această bucurie, devenind în schimb pubela depresiei unui copil ofensat.
A fi într-o stare (perfect) normală este dar de Sus. Lumea ne îmbrânceşte, uneori fără voie, blocând prin traumă, elasticitatea noastră de a redeveni cei ce suntem.
A contempla normalitatea celorlalţi, fără a încerca să-ţi faci drum prin ea, fără să-i împingi ca tu să treci, este o bucurie.
Fiindcă normalitatea celuilalt e însăşi Voia lui Dumnezeu.Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *