Despre câțiva dezamăgiți

Cred că unii români care se considerau credincioși își vor reorienta poziția. 30 de ani de relativă ne-interferență a Bisericii cu statul, sau de indiferență uneori binevoitoare din partea acestuia, au creat impresia că este un organism independent, care poate susține diverse cauze. De data aceasta au fost dezamăgiți și au văzut adevărata putere a Bisericii în termeni lumești. Se supune statului, ordinelor date sub pretext de eradicare a epidemiei, acceptă să facă slujbe numai cu preoții, să fie închiși în case enoriașii care ar dori să vină la biserică. Și acceptarea carantinei, și slujbele fără credincioși, vor fi luate ca cedări în fața statului. Nemulțumiții vedeau în Biserică un aliat pentru că nu-i înțelegeau menirea, îi cereau să fie altceva decât este ea esențial, iar acum aș vrea să vedem în ce constă neînțelegerea. Există destui oameni supărați pe deciziile politicienilor – iar deciziile lor sunt discutabile – în vremuri de epidemie, și care ar fi vrut să aibă un aliat în Biserică. Ar fi vrut să vadă nesupunere față de stat, slujbe cu credincioși, biserici pline din care se înalță rugăciuni, eventual vindecări minunate, ca să le închidă gura celor ce cereau închiderea bisericilor. Dar, în schimb, avem o Biserică cuminte, care se conformează fără să comenteze, se retrage, lasă locul statului, cu toate că statul ia mereu decizii proaste sau împotriva cetățenilor, lasă locul specialiștilor din medicină care, și ei, sunt foarte controversați. În această situație de criză, nouă în istorie, Biserica nu propune nicio soluție concretă, practic se retrage și acceptă verdictul unor instanțe disprețuite de credincioși: puterea politică și știința indiferentă religios. Practic, dezamăgiții de azi ar fi vrut să vadă în Biserică un spațiu safe, sustras legilor fizicii și medicinei. Un loc sacru, unde nu te poți îmbolnăvi, unde nici virusul, nici statul, nu au vreo putere. Și, când colo, iată că Biserica acceptă să-i fie trimiși credincioșii acasă, ba mai mult, și preoții se îmbolnăvesc. În Italia catolică au murit peste 50, dar au început să se îmbolnăvească și dintre cei ortodocși. Asta provoacă întristare și nedumerire între credincioșii dornici de minuni și de nesupunere civică, dar îi face să jubileze pe necredincioșii de serviciu: la ce e bună credința, dacă și preoții se îmbolnăvesc și mor? Biserica e, aparent, în criză: atacată de atei, părăsită de cei dezamăgiți că nu pot lupta în numele ei, nu pot depune mărturie din minuni recente care să învingă epidemia, nu o pot folosi ca să-și afirme propriul crez. Acești dezamăgiți și-au dat seama că, dacă s-ar instaura o nouă dictatură, nu vor fi apărați de Biserică. Ea se retrage, lasă locul statului, științei, oricui dispune de putere lumească. Ce ar fi de reproșat aici? Bisericii nimic, ea mereu a fost așa, chiar dacă oamenii nu și-au dat seama, chiar dacă au fost preoți care s-au exprimat împotriva sistemului politic și a nedreptăților din jurul nostru. Dezamăgiții de acum credeau că au în Biserică un susținător al idealurilor lor politice. Biserica însă nu se ocupă cu asta, își apără slujbele, învățătura dogmatică nelegată de vreun regim politic, reacționează la avalanșa progresismului, a ideologiei de gen și a corectitudinii politice, dar are o reacție morală și intelectuală, nu una politică. Iar reacția ei ține de conjunctura în care se află, nu de esența ei. Erau destui care se declarau credincioși pentru că vedeau în biserică un aliat în lupta lor împotriva mersului lumii de azi. Numai că Biserica nu se opune. Ea se adaptează. S-a adaptat mereu, și în timpul persecuției din primele secole, când, poate unii vor fi nedumeriți, apologeții îndemnau la ascultare față de mai marii cetăților, și în timpul imperiului bizantin, și al stăpânirii otomane, și în condițiile în care toate bisericile naționale își obțineau autocefalia, și în condițiile dificile ale dictaturii comuniste, ca și ale democrației întortocheate de azi. Biserica nu face politică. Nu poți acționa politic în numele ei, chiar de ai avea cele mai bune intenții. Acest lucru nu a fost înțeles până acum, pentru că nu a fost o încrucișare fățișă între politic și religios, dar în schimb au fost pozițiile curajoase ale unor credincioși. Oamenii credeau că se puteau baza pe ea, iar acum trebuie să se reorienteze, să își caute alte puncte de reper. Pot acționa în calitate de credincioși, dar nu în numele Bisericii. Este o distincție care trebuie făcută cu multă atenție. Pot lupta cu ideologiile lumii de azi (corectitudine politică și altele), cu starea lumii (un consumerism exacerbat) cu toate derivele morale ale oamenilor, dar o fac în calitate de creștin, nu în numele Bisericii. Este distincția dintre activistul civic credincios, intelectualul implicat creștin sau ce denumire mai adecvată ar avea și Biserica. Obișnuiți cu activismul, cu plasarea în disputele de idei ale lumii de azi pe poziții creștine, de obicei anti stânga și conservatoare, oamenii nu se vor obișnui cu o altă ipostază a ei: o Biserică retrasă în sine, bazată pe slujbe făcute în singurătatea bisericilor, pe interiorizare, pe rugăciune. Credincioșii obișnuiți cu zgomotul lumii nu vor accepta să fie reduși la aceste acte intime. E adevărat că Biserica se manifestă atât în rugăciunea intimă (mergi în cămara ta, închide ușa, și roagă-te acolo) cât și în cea publică (unde sunt doi sau trei care se roagă în numele meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor). Am impresia că oamenii s-au învățat prea mult cu fastul liturgic ca să suporte cu inima deschisă această interiorizare. Dar, și acesta, este un timp al cernerii. Așa a fost și la răstignire. Soldații romani și plebea adunată își băteau joc: dacă ești Tu Hristosul, fă o minune, dă-te jos de pe cruce, arată-ne ce putere ai. El însă tăcea, se supunea stăpânirii, mergea ca un miel spre ucidere, fără vreo opunere. Fariseii jubilau, era momentul lor de glorie, scăpaseră de cel mai incomod personaj, apostolii erau speriați, nedumeriți, se îndoiau și ei, căutau să se ascundă. Răstignirea era pe bune, omul murea de-adevăratelea, nu-l salva nimic, minunile pe care le săvârșise înainte ca să-i vindece și să-i învie pe alții, se terminaseră acum. Apostolii fuseseră preveniți de timpurile care vor veni, de trei ori le-a vestit Mântuitorul patima Sa, și totuși, atunci când s-a întâmplat, n-au făcut față situației, în primă instanță. Abia apoi și-au revenit, numai după ce L-au văzut pe Înviat, intrând prin porțile încuiate, le-a revenit curajul. Acum suntem în acel timp al răstignirii în care niciun semn al Învierii încă nu se arată. Cheia? Să așteptăm în rugăciune, să nu ne fie frică, să nu ne lepădăm. Să ne reamintim însă un fapt pe care-l observăm mai puțin. Noi, numindu-ne creștini, serbăm Paștele, învierea lui Hristos, eveniment care a copleșit firea umană și cosmosul întreg. Dar, atunci, în momentul istoric în care s-a produs, evenimentul a trecut aproape neobservat. Cei care nu credeau nu L-au întâlnit pe Hristos înviat, fariseii au rămas convinși că au scăpat de profetul incomod, care făcea minuni, era ascultat de mulțimi și le submina lor autoritatea. Când au văzut că pescarii inculți care-L însoțeau când era în viață îi vestesc acum învierea, creând un scandal mai mare decât cel dintâi, în loc să se convertească, au trecut la represalii, îi căutau să-i omoare și pe ei, cum îl omorâseră pe El mai înainte. Ce vreau să spun cu asta: putem să ne numim creștini, putem vorbi în numele credinței, probabil nu vom fi martirizați (fiecare primește suferințe după cât poate să ducă), dar să nu ne așteptăm la un triumf în lumea aceasta și în termenii ei. Acum trăim un moment în care Biserica văzută este în suferință. Cei care au aderat la ea ca să-și susțină ideile sociale și politice, perfect legitime de altfel, vor fi dezamăgiți de lipsa ei de vizibilitate. Cei care au credința interiorizată și îndreptată spre transcendent, își vor vedea de treabă nestingheriți. Dezamăgiții de acum sunt cei care asociau Biserica și cu o putere lumească, de a se opune politicului, de a prezenta modele proprii de ieșire din criză, nu de acceptare a verdictelor ale politicienilor și medicilor. Redusă la activitatea filantropică, cu slujbele grav ciuntite de absența credincioșilor, având numai rugăciunea personală, făcută de acasă (fără relevanță în spațiul public), ei nu se mai simt reprezentați. Poate însă această criză le va da prilejul să înțeleagă ceva nou. Biserica, cu toate că are și partea ei de contact cu lumea și cu tot ce mișcă în ea, se ocupă, în mod esențial, cu un singur lucru: să ne învețe cu veșnicia. Tot restul, toată zbaterea noastră, poate fi de ajutor, dar e de importanță secundară. Dacă ne mai interesează, o să-i mai călcăm pragul și după epidemie, dacă nu…

sursa foto: pixabay.com