Despre postul privirii, al râsului şi al îndrăznelii

Un post luminos şi uşor, ca acela al Naşterii Domnului seamănă cu o călătorie sprintenă, în care putem avea ca merinde scrierile unor sfinţi şi cuvioşi părinţi. Fişându-le şi urmându-le sfatul, pe măsura neputiţei noastre, acestea ne pot călăuzi spre bucuria serii de Ajun.

Iată ce spune despre postul privirii sfântul Isaac Sirul:

„Să nu crezi, frate, că gândurile lăuntrice pot fi înfrânate, fără a-ţi aduce mai întâi trupul la bună-cuviinţă. Păzeşte-ţi văzul, mai mult decât pântecele, deoarece lupta dinăuntru, fără îndoială, este mai uşoară decât cea dinafară. Să te temi de obiceiurile rele, mai mult decât de diavoli.”

Şi cât de familiare ne-au devenit aceste obiceiuri! Privim orice, fără discernământ şi, uneori, îmi doresc o telecomandă cu care să pot întrerupe întreg torentul de aluviuni pe care lumea conflictuală a timpului meu îl scoate impudic la suprafaţă, încercând să ne absoarbă cu totul în ea. Poate că postul privirii, într-un stil de viaţă nevoit să străbată lumea aglomerată şi agresivă a oraşului, este cel mai greu de ţinut. Vei fi silit să inventezi rugăciuni şi să te aperi cu gânduri care secretă un efect de armură medievală pentru sufletul tău. Privirea lui, a sufletului, este şi mai greu de păzit, ca nu cumva să vadă, să fie atins de gânduri joase şi să cadă în răutate, îngrijorare şi frici fără rost.

În viaţa sfântului Vasile cel Mare, găsesc sfaturi privind postul tăcerii, al renunţării la râs şi la podoabe:

„Înaintea celor înţelepţi – luare aminte, către cei mai bătrâni – supunere, spre cei asemenea vouă şi celor mai mici ca voi să aveţi dragoste nefăţarnică, de cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi şi să grăiţi puţin, dar mai mult să înţelegeţi, să nu fiţi fără socoteală în cuvânt, să nu prisosiţi cu vorba, să nu fiţi îndrăzneţi la râs, cu sfială să vă împodobiţi.”

Poate că postul râsului este mai uşor de ţinut, dacă ne abţinem măcar de la luarea în râs, măcar de la râsul împreună cu alţii, când un frate este arătat cu degetul. Cât despre împodobire… să renunţăm măcar la pantalonii strech în biserică, fiindcă pregnanţa anatomică fură din atenţia pe care rugătorii o îndreaptă spre sfintele icoane. Ce inocente erau vechile mărgele!

Un cuvânt de folos de la sfântul Ignatie Briancianinov, privind postul îndrăznelii:

„Să ne dezvăţăm de libertatea în purtarea cu oamenii, libertate ce este atât de încurajată şi de iubită în societăţile lumeşti. Sfinţii părinţi vorbesc cu glas înalt împotriva purtării slobode, pe care ei o numesc îndrăzneală.”

Dintre părinţii pustiei Egiptului, cuviosul Agaton spunea:

„Îndrăzneala este asemenea arşiţei celei mari şi atunci când vine, toţi fug de la faţa ei şi se strică roadele în pomi. Nu există patimă mai cumplită decât îndrăzneala. Ea este născătoarea tuturor patimilor, deoarece alungă din suflet frica de Dumnezeu.”

Îndrăzneala este şi stăruinţa într-un comportament negociator, chiar în faţa unui bine care ţi se face: arăţi că şi altcineva ţi l-a oferit, dar tu, cu un aer flegmatic, consimţi ca acest bine să-l primeşti gratis de la acela, căruia de fapt, tu i l-ai cerut, tot coborându-i preţul. Nu era mai simplu un mulţumesc?! Îi mai iei şi bucuria celui ce te miluieşte.

Dacă prin postul îndrăznelii, măcar atât vom izbuti… să nu tulburăm bucuria celorlalţi, să nu blocăm avântul unor aripi… şi tot merită să-l încercăm!

Îndrăzneală este şi să pleci fălos la biserică, după ce ţi-ai ocărât îndesat nevasta, pentru ne-hărnicia ei în zi de sărbătoare. Frate al meu, hai să postim de vocea prea aspră, de obiceiul de a vorbi numai noi, transformându-ne perechea în fumătorul pasiv al grijilor noastre de orice fel. Să-i dăruim şi celui care, de ani de zile ne ascultă în tăcere, un mic spaţiu de răspuns, de suspinat. Cred că şi asta înseamnă a posti.