LOADING

Type to search

Editoriale

DIALOGURI CU SUFLETUL MEU (VII): CINCI FECIOARE FĂRĂ MINTE

Share

Cuprins Articol

          Unde găsim adevărata iubire?

          Parabola iubirii absolute rămâne pilda cu cele zece fecioare. Cinci sunt îndrăgostite, cinci sunt suferinde. Pentru că, a nu iubi este cea mai mare suferinţă.


          Mirele, în viziunea teologilor, însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, pleacă într-o călătorie. Undeva departe şi cu probleme pardonabile.

          Şi ceea ce nu se spune în sfânta carte, este faptul că el pleacă să le încerce iubirea. Să vadă cât de lung sau de scurt e drumul unei iubiri. Mântuitorul, ca un pedagog al iubirii, mai înainte de a oferi iubire, îi selecţionează pe „cei chemaţi” şi pe „cei aleşi”. Cinci dintre cele zece se revoltă. Urzesc în taină un complot, se asociază în judecăţi omeneşti, sunt viscerale şi geloase. Au o singură problemă: „De ce a plecat Mirele tocmai înainte de nuntă?”


          Dar, dacă ele sunt îngrijorate sincer de soarta Mirelui?

          Niciun drum nu înseamnă o soartă. Soarta omului este mai mult o stare de spirit. Dacă este pozitivă, aduce fapte blânde. Priviţi feţele celor ce nu iubesc cu adevărat. Priviţi ochii celor ipocriţi. Sunt mai întotdeauna lăsaţi puţin în jos. Nu mult, dar destul cât să îţi dai seama că ascund ceva. Ochii iubirii sunt larg deschişi şi visători. Niciodată impulsivi sau bănuitori. Creduli ca nişte flori fragede de primăvară.


          Aşadar, cele cinci fecioare neînţelepte îşi trăiau veghea doar la suprafaţă.

          Evident. Mimau în splendoarea iatacului creştin dragostea şi mila. În fapt, ele aveau doar atitudini egoiste. Îşi doreau doar nunta şi nimic mai mult. Voalul de pe faţă era doar o mască simplă cu care îşi acopereau răutatea. Luate din vorbă în vorbă, timpul le-a trecut pe nesimţite şi în preajma miezului de noapte au tresărit speriate că îşi vor pierde iubirea.

          Şi de aici?

          De aici, totul devine o dramă. Cele cinci fecioare neînţelepte îşi descoperă propriile limite. Îşi dau seama că, de fapt, nu iubesc şi nu au un strop de mir în candela dăruirii. Sunt învinse de propria nepăsare, de propriul utilitarism, de propria lor asociere în bârfă. Magazinele sunt închise la acea oră şi nimeni nu mai stă să le liniştească durerea.

          Nici măcar Mirele?

          Mirele, întorcându-se, e un amestec de dreptate şi iubire. E tandru până la jertfă cu celelalte cinci fecioare înţelepte. Pe primele cinci nici măcar nu le recunoaşte. Se uită spre ele şi constată că le-a uitat chipul. Înmărmurite, acestea îl imploră să le ierte. Dar Mirele rămâne neînduplecat. Şi astfel, uşa se închide definitiv. Pentru eternitate…

          Ce înseamnă iubirea?

          Priviţi la Ana lui Manole. E chipul român al celor zece fecioare. Ştie că va muri, ştie că va pierde totul, poate chiar eternitatea (nimeni nu poate fi realmente sigur de mântuire), dar totuşi acceptă supunerea. O supunere fatalmente oarbă. Mioritică. Istoria poporului român e plină de fatalisme şi mulţi ne acuză de nerozie. În fapt, şi Iisus Hristos ştie că va muri, ştie că nu are nicio vină, ştie că poate fugi de pe cruce, dar nu o face. Se supune voinţei Tatălui. La fel şi iubirea adevărată. Nu stă niciodată în vorbe, în colocvii pretenţioase. E simplă. E totul sau nimic. Iubeşti şi îţi accepţi condiţia de iubitor. Nu iubeşti, atunci încerci să mimezi iubirea, să te faci că eşti îngrijorat, să te agiţi ca cele cinci fecioare neînţelepte care căutau un strop în plus de untdelemn.

          Asta e totul?

          Ce simplu vorbim… Nu, desigur, iubirea e şi rană şi leac. Cel ce fuge de rană, fuge de fapt de iubire. Dar, iubirea are şi un semnalment. Cel ce iubeşte, nu-şi arată niciodată rana şi sângele. Din grijă pentru cel iubit…

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *