LOADING

Type to search

Editoriale

Din chirurgia îngerească: inima decupată

Share

Când nu-ţi va mai păsa de febra copilului, care se chinuieşte să adoarmă, deranjat de zgomotul computerului la care nu vrei să renunţi nici târziu, în noapte, să ştii că inima ta a fost decupată şi furată de ele, iar prin spărtură suflă vântul. Poate nu te mai interesează inima ta (doar ne lovim zilnic, de oameni fără inimă) decât în măsura în care îţi asigură o minimă plăcere: a cunoaşterii, a orgoliului, a senzualităţii, a mâniei. Oscilaţia către bunătate lipseşte din ea, ai fi în stare să citeşti o carte bună la umbră, cum spune un prieten, indiferent la agonia care se consumă lângă tine. Mai prejos decât acestea sunt în mine, căci altfel de ce, într-o seară, mi-am simţit şi eu inima decupată?! Atât de rapidă şi precisă a fost incizia, că n-am avut vreme să mă împotrivesc sau să strig. Mai încerc să mă mint că a avut nevoie cineva de inima mea şi i-am împrumutat-o. A decis Îngerul în locul meu, dar are atunci vreo valoare ceea ce simt? Prin spărtura tristă şuieră acum deznădejdea. Sunt ca o sperietoare pe care o mişcă orice adiere, deşi cea mai înfricoşată sunt chiar eu. Spune-mi, Doamne, cum voi trăi aşa? Tu Însuţi Te aflai acolo, în inimă, de ce ai îngăduit să-mi fii luat? Pierderea de Dumnezeu – despre această experienţă, consimţită sau forţată, scrie Antonie de Suroj: „ Omul, aşa cum l-a conceput Dumnezeu, nu era rupt de El. Această rupere este rodul păcătoşeniei noastre”. Şi totuşi, Însuşi Hristos a considerat necesar, a acceptat să încerce părăsirea de Dumnezeu, pe drumul Golgotei, căci „cele pe care nu şi le-a însuşit, nu le-a mântuit” (Atanasie cel Mare). Hristos nu se împărtăşeşte cu păcatul, ci cu urmările acestuia. „El nu ar fi putut pur şi simplu muri, murind de bună voie, dacă nu ar fi împărtăşit cu noi ceea ce constituie tragedia umană, adică pierderea lui Dumnezeu, motivul fundamental din care mor oamenii.” Cel mai intens simt părăsirea Ta, Doamne, când se îmbolnăveşte copilul şi trăiesc sentimentul pierderii lui. La mică distanţă de fetiţa care abia mai respiră, încerc ispita dorinţei de-a abandona totul. Nu-L mai aud pe Iisus chemându-mă. Dar lipindu-mă de ea şi percepând radiaţia prunciei nevinovate, primesc deîndată ajutor îngeresc. Deodată, mi-am descoperit inima la locul ei, dar întărită şi plină de pace. Mă bucur, Doamne,că mi-ai folosit-o ca să întăreşti un alt suflet, căci virtutea răbdării necazului mi s-a dăruit şi mie, chiar dacă răscrucea dureroasă a fost a celeilalte. Inimă-soră, nu-ţi ştiu numele, dar sunt fericită că mi s-a îngăduit să stau lângă tine în restrişte, să-ţi absorb deznădejdea, să ţi-L arăt pe Iisus al meu, care poate să vindece toate rănile de suflet. Căci acum, bărbăţia pe care ai obţinut-o în suferinţa ta peste puteri se revarsă şi asupra mea. Nu am consimţit să te ajut, necunoscută soră, dar de-aici încolo o voi face. Nu te voi invidia, nu voi dori să fiu în locul tău când ai un succes, nu voi cheltui viclenii, ca să te dau la o parte. De ce aş face-o, când inima mea, lipită preţ de o clipă de a ta, are parte de-acum de toate bucuriile tale?! „Multe sunt necazurile drepţilor şi de toate îi va scăpa pe ei Domnul”, spune Apostolul Pavel. Nu te grăbi să te abandonezi deznădejdii necazului tău, considerându-l mai presus de puterile tale. Poate chiar este, dar îndură-l o clipă în plus. Dacă nici unul dintre cunoscuţi sau dintre cei care te văd suferind, nu este dispus să ţi se alăture şi să te susţină, atunci prin chirurgie îngerească, neştiute inimi surori vor fi aduse din Nevăzut, s-o întărească pe a ta. Nu este jocul ielelor, ci jocul de dragoste al Domnului, ca să-şi culeagă cât mai multe inimi mirese. Bucură-te să fii una dintre ele!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *