Dor de Râmeţ (II)

România cocalară: „Nu mă interesează Râmeţul, părinte!” Lumea spirituală nu este obositoare, prietene. Poate eşti doar smintit de preotul care a slujit cu felonul direct peste bermude şi tricoul verde cu Metallica… Cât despre mine, nu merit să fiu nici ipodiacon (treaptă inferioară în cler), darămite preot! M-aş mulţumi să fiu citeţ, dar să fiu Acolo, să muşc din glia Raiului, la Liturghia îngerească. Poate că un iubitor de Râmeţ nu îşi trăieşte viaţa (în accepţiunea lumii), dar, aşa cum zice maestrul Dan Puric, „se lasă trăit de Dumnezeu”. Cu post şi priveghere te-ai nevoit, părinte Ghelasie, sfântul Râmeţului! Iar acum te veseleşti în Cer de privirea Mirelui Hristos. Bucură-te, că ai găsit darul Sfântului Duh! Ne bucurăm şi noi, că tu ne cârmuieşti. Ai ajuns în cer, unde ai găsit plata ostenelilor tale. Iar Mesia înviat te-a aflat ca pe un „trandafir din Rai”! Bucură-te, sfinte îndestulat cu Pâinea vieţii! Lângă altarul sfântului găsim speranţa. Aici scăpăm de doza mortală de deznădejde. Şi trăim viaţa ca pe o sărbătoare dăruită de Tatăl ceresc. Şi decât să avem dreptate (la o multinaţională), mai bine să avem linişte (în Râmeţul interior). Nu suntem naufragiaţi în ateizare, ne prindem de scândura sfinţilor! Lângă altarul vechi de zile de la Râmeţ, „credem mai întâi în miracolul vieţii şi abia mai apoi în viaţa ca atare”, cum ne linişteşte omul frumos Dan Puric. „Cine e acest filosof?!” se întreabă România cocalară…

La Râmeţ, cerul înstelat devine o imensă cupolă. Aici ai şansa mântuirii, a regăsirii, a reconstrucţiei tale spirituale. Aici înţelegi râvna maestrului Dan Puric de a da mărturie despre jertfa sfinţilor din închisorile comuniste şi a tuturor eroilor neamului, „a căror trupuri sfârtecate de obuze muşcau ţărâna şi deveneau pământ”. Spiritul Râmeţului nu s-a întâlnit cu Santa Claus, nu se lasă afişat pe panouri publicitare, ci preferă discreţia, meditaţia, reculegerea. Sfântul Ghelasie nu taie chitanţe, nu îndosariază copii, ci duce de mână păcătoşi pocăiţi spre pajiştea Raiului. Are dreptate Dan Puric: din păcate, ne-am obisnuit cu aripile tăiate. Atât de mult, încât, dacă simţim că ne cresc puţin, „ne ducem singuri să ni le taie”. Ei, în faţa altarului sfântului, ne cresc aripi de îngeri… Aici nu ne mai împingem unii pe alţii cu „resturile de aripi” ce ne-au mai rămas în colivie. Culmea, la Râmeţ vedem Adevărul şi ne scandalizăm în faţa minciunii: 1989, de la Tbilisi la Timişoara, o cursă specială, plină de nevinovaţi ce au uitat să se întoarcă la pruncii lor… Dar câte mame au scăpat, protejate de sfinţi! Au scăpat de gloanţe, au scăpat de calvarul chiuretajelor! Nu daţi cu pietre în cele ce au avortat, arătaţi-le drumul spre Râmeţ! La creştini, se mântuiesc şi criminalii, dacă au căinţă sinceră! Bun, deci: nu mai minţim şi nu ne mai turnăm colegii!

Râmeţul interior ne scapă de văicăreli. Fraţii Grimm povestesc despre „Elsa cea isteaţă”. O fetiţă trimisă de tatăl ei în beci după bere. Aici vede un târnăcop agăţat pe perete. Elsa se visează mireasă, apoi mamă. Dar vai, soţul ei îl va trimite pe băiatul lor după bere în veci şi târnăcopul îi va cădea în cap!!! Şi Elsa suferă, ca şi cum eveneminentul ori s-a petecut deja ori nu poate nicidecum evitat. Iată anxietatea iadului! Iadul e în noi, aşa cum Regatul luminii poate fi în noi, dacă ne dorim cu ardoare acest lucru! Iar la Râmeţ e atît de multă Lumină! Suntem pedepsiţi pentru tăcerea asupra comerţului cu sclavi! Toţi oamenii suferim pentru aceste miliarde de crime!!!


La Râmeţ, pătrunzi în Transcendenţă. Adică, mergi mai departe (de experienţă). Abandonezi o categorie, pentru atingerea Alteia. Şi te bucuri de „mediul divin”, descris de Teilhard de Chardin. Ateul poate tăgădui veşnicia cât doreşte: „aşa ceva nu scurtează zilele veşniciei”, zice doctorul anxietăţii, Soren Kierkegaard. Iar la Râmeţ sunt deschise porţile eternităţii. Lumina credinţei ne luminează gândul. Putem pricepe cum oamenii lui Dumnezeu tocmai devin modelele noastre. Vedem un călugăr ce se roagă în chilia lui, împărtăşit în fiecare duminică de către îngerul Domnului. Vedem un iconar ce pictează chipuri de sfinţi fără mâini şi fără picioare, doar cu beţişor ţinut în gură. Vedem cum curge untdelemn din piatră. Vedem un comediant aprins de focul Dragostei. Vedem că felonul sfântului nu arde în foc. Biruinţa înseamnă alipire de Neatins. În Biserică doar vom găsi veşnicia pentru care am fost creaţi, ne învaţă sfântul nostru Ioan de Kronstadt. Ştim că Dumnezeu ne poate mântui într-o clipită. Ne bizuim pe Ajutor la modul absolut. 


„Bate toaca: sunt bătăile de inimă ale Înviatului din morţi”, ne şopteşte la umbra Râmeţului doctorul Victor Papilian. Căutând cămaşa unui om fericit, vom constata că singurul fericit din urbe nu are cămaşă! Şi nu vom căra poveri inutile: nu ducem burdufuri mari cu apă, câtă vreme călătorim pe lângă Izvor! La Râmeţ este Cina cea de Taină a neamului: aici ne întâlnim cu Hristos – Învierea şi Viaţa! Şi psalmodiem: „Dumnezeu S-a ridicat să îi mântuiască pe toţi blânzii pământului.” M-am veselit doar când mi-am amintit de Domnul! Dintre cocalari, cel dintâi sunt eu! Dar mă voi schimba. Cocalarii aparţin altui tată! „Şi acum Fecioară blândă, aşa cum înţelegi / Coboară din icoană şi ia-mă lângă tine”…

„Pe pãmânt ca un alt Moise te-ai arãtat, Sfintite Pãrinte Ghelasie, cãci cu toiagul semnul crucii fãcând, ai izvorât apã din loc pietros. Deci vãzând minunea cãlugãrii şi credinciosii la Hopagi s-au bucurat dând mãrire lui Dumnezeu celui ce ţi-a dat puteri şi au strigat: Aliluia! O, prea minunate şi sfinte pãrinte, cu umilintã strigãm şi cerem de la tine al tãu sprijin în aceastãî vale a plângerii şi te rugãm primeşte aceastã puţinã rugãciune şi o înalţã la tronul lui Dumnezeu, ca prin mijlocirile tale sã ne învrednicim şi noi veşnicei Împãrãţii şi sã cântãm cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!”