Dragă Părinte Cătălin…
16 mai 2012
Share
Mi s-a făcut dor de prietenii care scriu şi citesc la „Lumea Credinţei” şi pe siteul „Cenaclul Lumină Lină”. Cu ei trăiesc atâtea seri frumoase şi uneori atâtea gânduri aprinse. Nici nu ştiu de unde mai au puterea ca să mai scrie. Despre credinţă, despre părinţii duhovniceşti, despre sfinţi, despre minuni. Par urmăriţi de un dor al mărturisirii frumoase şi nu se mai opresc. Ceea ce este desigur minunat. Nici Părintele Matei, nici unii, nici alţii… Mereu venind cu ceva nou şi interesant. Cu onestitate, cu har, cu bun şimţ…
Acum vreo douăzeci de ani ardeam şi eu la fel de tare să găsesc subiecte pline de conţinut ca să pot mântui condeiul editorial cu energie şi folos. Nici acum nu m-am stins… Mă zbăteam şi mă străduiesc încă ca să găsesc pricinile pentru care viaţa creştină nu este mai plină de aplomb, de vivacitate, de plinătate. Mi se părea atunci, dau numai un exemplu, că tinerii din A.S.C.O.R. de la Cluj trebuie să fie mai pragmatici, mai dinamici şi mai împăcaţi cu ideea de naţiune. Şi lângă mine era Părintele Ciprian Negrean, pe atunci teolog şi om de frumoasă nădejde… Cu spiritul său blând şi liniştitor… L-am iubit şi îl iubesc şi acum. Deşi, nu l-am mai văzut, nu mi-a mai scris, nu i-am dat nici un semn de viaţă… Poate îi daţi voi vreun semn de la mine…
Şi în anii 90 erau mulţi tineri care nu ştiau pe ce lume se află. Descoperiseră ortodoxia şi se aruncaseră într-un soi de lentoare pietistă. Considerau că e nevoie de „contemplaţie” şi în rest de nimic. Ba unii îşi spuneau că sunt „bolnavi” şi că nu le ajunge „o viaţă” ca să-şi spele păcatele… Şi de aceea, mă trezeam mereu cu unii şi aceiaşi „la acţiune”. La pusul unui afiş, la un marş studenţesc, la o acţiune patriotică. Vlaga ortodoxiei se năruia psihic în minţi care , descoperind piscuri ale patericului, ignorau lucruri simple şi elementare ale faptei creştine.
Între timp viaţa m-a aşezat în alte tipare. Nu a mai trebuit să spun cuvântul „trebuie” niciodată. Am ajuns preot de spitale şi am dat de oameni plini de necazuri. Filmul entuziasmului s-a estompat şi s-a convertit în „urgenţe”. Să fugi acolo, să linişteşti pe „cutare”, să explici altuia cum să se roage, să stai până noaptea târziu pe marile bulevarde ale suferinţelor umane, să cauţi să supravieţuieşti în faţa nenorocitelor atacuri ale vrăjmaşului… Dar cu mare drag de oameni… Am stat şi m-am făcut una cu ei. Fără să mai am timp de nimic, fără să mai citesc din cărţile patristice aşa ca altădată, fără să mai fac „conversaţii teologice” despre una şi despre alta…
P.S. Pentru orice eventualitate:
dumitreancatalin@yahoo.com
