LOADING

Type to search

Dreptate sau libertate? (I)

Editoriale

Dreptate sau libertate? (I)

Share

Oamenii s‑au schimbat aproape brusc, prietenii și‑au luat câmpii, rudele aiurează, nici măcar popii nu se simt prea bine… Ce poate fi acest uragan, această viitură mâloasă, acest șuvoi urât mirositor, acest borhot al sentimentelor omenești care fierbe prin studiourile de televiziune, în presa on‑line, pe Facebook, Twitter, bloguri și așa mai departe? Ce diluviu pestilențial, ce omniprezență a urii în stare pură, cristalină, ce val de dejecții a răbufnit din sufletul colectiv al neamului românesc? Ce undă de șoc a moralității abandonate, ce clivaj al caracterelor, ce tectonică a disprețului generalizat pe categorii umane ne‑a copleșit făptura identitară, ne‑a maculat ethosul creștin‑milenial? Ce oroare a imaginarului, ce refulare a neputințelor (personale, dar și de grup), ce marketing al angoaselor ne călăuzește viața de câțiva ani încoace? Cum au răsărit dintre noi profeții neo‑moralității, adoratorii legii (seculare), neoconii atlantismului pierdut, ai rusificării ortodoxizante, ai nostalgiilor siriace (assadiste) sau ai europenității transgender? Unde au fost toate aceste conștiințe glăsuitoare, toți acești pricepuți ai modernității târzii ori ai deplinătății conservatoare? Unde se exprimau ei, în ce medii socio‑profesionale evoluau à ras du sol, unde erau pitulați – astfel încât acum au ieșit la lumină cu o vigoare nemaiîntâlnită…? Și cu o nemăsurată îndreptățire, excluzând a priori orice dilemă (iar asta în timp ce tot ei postulează că „doar prostul nu are dileme”).

Dintre toți, însă, cei mai interesanți ca profil mi se par, de departe, aparținătorii noii grupări pseudo‑religioase „Corupția ucide!”. Nu zâmbiți cu neîncredere, căci nu e cazul! Este vorba despre un grup care poate fi detectat sociologic ca aparținând neo‑cultului păgân al dreptății, dar cu orice preț. Au mai fost revoluții, în modernitatea europeană, când Zeiței Rațiune i s‑a ridicat statuie, a fost chiar creat un cult în Marea Adunare (căci despre Revoluția franceză e vorba), era purtată cu înzorzonate care alegorice prin centrul Parisului, ba chiar a fost schimbat și calendarul (13 luni a câte 28 de zile), care urma fazele Lunii și ale… rațiunii umane prin exponenții săi de top. Nevoia de cult, nevoia omului de a se închina unei zeități (idol) s‑a păstrat din vremuri imemoriale, iar în ziua de azi ea nu este mai puțin prezentă în viața noastră. În plus, această „închinare” a îmbrăcat alte forme și – desigur – este foarte personalizată după fiecare „utilizator” în parte.

Un nou cult politico‑judiciar

În România însă, prin natura nefericirii istorice stratificate în secole de spoliere și abuz (din afară sau dinlăuntru), în absența unei vieți democratice reale și a unei bunăstări long term, oamenii pare că și‑au pierdut complet răbdarea. Clica politicienilor, trans‑partinică și meta‑ideologică, a creat o adevărată frăție a fraudei în ultimii 30 de ani. Românii chiar au abandonat speranța, iar aproximativ patru milioane și‑au părăsit casele și familiile în cel mai mare exod din istoria Europei moderne, pe vreme de pace, stabilitate și chiar libertate!

În aceste condiții, s‑a instrumentat o lovitură de teatru, un scenariu cu impact psihologic uriaș: lupta anticorupție. Dar nu oricum, ci televizată! S‑a reeditat premiera media a „revoluției transmise în direct”, dar pe durata a câțiva ani buni, în care toată suflarea se așeza seara la televizor să savureze arestările de peste zi, anchetele, declarațiile, dramele și delațiunile din cercul (sfărâmat acum și dat pe față) al puterii. Zilnic, luam cina cot la cot cu Udrea, Bica, Năstase și Fenechiu, la paharul de vin de la sfârșitul mesei apăreau Hrebenciuc, Videanu, Dragnea și Oprescu, iar la culcare ne însoțeau cuminți Voiculescu, Tăriceanu, Băsescu (fratele) și Ghiță. Acest experiment psihologic la scară națională însă, împins pe durata a câțiva ani, a creat efecte dintre cele mai stranii. În spațiul public au apărut justițiari de ocazie, avocați din oficiu, ghicitori în Codul Penal, psihologi ai fraudei, detectivi ai intereselor oculte etc. Un spectacol de prost‑gust l‑au oferit, deopotrivă, anchetați și anchetatori. Nivelul penal s‑a întins, ca o pelagră, pe ambii versanți ai anchetelor, aşa încât a apărut rapid ideea răfuielilor politice și a luptei mascate, dar feroce, pentru resurse. Lumea românească încă nu sesiza aceste aspecte esențiale și era fascinată de eficiența actului de justiție, care raporta realizări din ce în ce mai aberante: cifre cu două sau chiar trei zerouri cu politicieni arestați, urmăriți, inculpați, condamnați; prejudicii uriașe (adesea umflate); numere astronomice de dosare; procente cu partide politice decimate etc. În ăstimp, ghilotina media tăia și ea capete, biografii, cariere, familii – iar mulți compatrioți jubilau. De ce…?

Să ne înțelegem: sunt TOTAL de partea dreptății și adevărului (ambele virtuți evanghelice, pe care suntem chemați permanent să le lucrăm în viețile noastre), detest ființial hoția și minciuna. Și da, sunt ferm convins că țara noastră ar fi avut alt destin dacă această clică de politicieni corupți nu ar fi ajuns la resurse atunci, cu un plan bine stabilit încă din 1989. Nu‑mi place să fiu furat, dar în egală măsură detest să fiu prostit în față, darămite filat, ascultat, manipulat. Căci aici am ajuns, în dorința de a prinde hoțul! Am eliberat un alt animal periculos, mai periculos decât corupția însăși, și care nu se teme de nimeni și de nimic… Și astfel ne‑am trezit din lac în puț: dorința de dreptate (pe repede înainte și cu orice preț) ne‑a dus într‑o fundătură din care eu unul chiar nu știu cum mai putem ieși. Dreptate sau libertate – iată dilema reală în care am fost aruncați! Și, de fapt, acesta este și rezumatul Editorialului: dreptate sau libertate?, căci ambele rezultate nu se pot obține în România de azi, chit că ne facem luntre și punte între securiști și politicieni, între Est și Vest, între procurori și mass media, între oameni de bine și infractori notorii. Până una‑alta, am rămas și furați, și cu telefoanele ascultate! Revenind însă la cultul juridico‑moralo‑progresist (e un pachet bine susținut ideologic), de când nu se mai întâmplă lucruri spectaculoase și iese la iveală realitatea „echipelor mixte”, a apărut și depresia. Citesc uluit pe FB că unii români pur și simplu nu mai văd rostul vieții, că semeni de‑ai noștri trăiesc o profundă depresie, că alții detestă România pe care o părăsesc rapid, alții cheamă la opoziție deschisă, în stradă, alții doar rezistă îndârjit îndărătul smartphone‑ului… Care, cum. Există forme de frustrare polimorfe, există anxietăți nenumite, există o ură latentă, care nu se mai consumă în nici un fel. Supapa a rămas sub presiune, şi asta doare. Iar reacțiile sunt precum cele de natură religioasă: în secunda în care nu‑ți mai poți atinge idolul și participa la actul ritualic, se instalează neliniștea și nefericirea.

Între timp, dacă am fi sinceri unii cu alții (dar și pragmatici), constatăm că nivelul fraudei din sistemul public nu scade, nu crește. Că oamenii puși să gestioneze banul public fac exact același lucru ca predecesorii/mentorii lor. Că năravul nu se schimbă și că nici amenințările cele mai cumplite nu stăvilesc nevoia imperioasă, compulsivă, de a fura. Așadar, nu aceasta este calea (ea nu trebuie defel abandonată, dar nici nu mai trebuie idolatrizată deșănțat), ci alta. Care anume?

Răspunsul sper să îl dau în Editorialul următor, dacă voi rămâne teafăr după linșajul adepților noii religii…

P. S. Am scris, cu durere, acest Editorial doar pentru a restabili o fărâmă de onoare și de trăire creștină a poporului român cel bun, măcar așa cum îl văd eu.

Răzvan BUCUROIU

Editorialul numărului 178 al revistei Lumea Credinței, număr pe care îl puteți achiziționa în format digital la linkul de AICI.

1 Comment

  1. Stelian Gombos 6 iunie 2018

    Stimate Domnule Razvan Bucuroiu,

    Hristos a Inviat!

    Citindu-va si acest editorial, ca de altfel toate editorialele semnate de dumneavoastra, vreau sa va felicit pentru cateva lucruri semnalate in el si sa va raspund, in felul meu, intrebarilor si framantarilor dumneavoastra, altminteri, sincere, corecte si oneste, fapt ce va acrediteaza statutul unui formator de opinie pe masura!…
    In primul rand, Domnule Bucuroiu, dumneavoastra stiti foarte bine ca, pentru a trata o boala, trebuie sa-i cunosti foarte bine simptomatica, istoria si forma ei de manifestare, nu mai zic de consecintele sau urmarile ei, ori, in conditiile date, noi, oamenii mileniului trei, vietuitori pe aceste meleaguri, in aceste vremuri, da, suntem foarte schimbati si schimbatori, fiindca suntem foarte nestatornici sau instabili!…
    Ne lipsesc cateva principii si valori esentiale, sau, daca nu ne lipsesc, cel putin, sunt amortite de-a binelea!…
    Precizez faptul ca, atunci cand invoc toate aceste lipsuri, ma gandesc si ma refer la masele de oameni – toti membri ai acestui popor si fii ai acestui neam, nu la insulele/nucleele de oameni onesti, cinstiti, drepti, corecti si verticali care alcatuiesc Romania profunda, aceea, inca neconfiscata ori speculata!…
    In rest, ne lipseste curajul – acela solidar, constant si asumat!…
    Ne lipseste dreptatea, corectitudinea si onestitatea, aceea consistenta, suficienta si eficienta!…
    Ne (mai) lipseste capacitatea de reactie si atitudine, aceea substantiala, ferma si categorica!…
    Ne comportam, in mare parte, ca niste indivizi (iar nu persoane) vesnic traumatizate si permanent frustrate ori complexate!…
    Avem/manifestam, de foarte multe ori, un comportament schizoidal, pornit dintr-o minte fracturata si dintr-o inima impietrita!…
    In toata aceasta manifestara schizofrenica jucam un rol ieftin intr-o piesa teatrala sau cinematografica absolut derizorie, ridicola si penibila!…
    Nu mai vorbesc de felul ipocrit si modul fatarnic in care ne raportam: la Dumnezeu, la semenii nostri si (chiar) la noi insine!…
    In atare conditii sau context, Domnule Bucuroiu, vin sa va intreb, odata cu dumneavoastra: cum de am ajuns aici, de ce am ajuns noi aici, de ce suntem noi, acum, aici?!…
    Si va raspund, cu toata asumarea, sinceritatea si responsabilitatea, Stimate Domnule Bucuroiu: numai din cauza noastra, a tuturor!…
    Fiindca suntem, prea multi lasi in aceasta tara, caci, in exodul celor patru milioane de romani, plecati pe toate meridianele lumii si ale pamantului, nu au plecat lasii, puturosii, smecherii, marlanii, badaranii, grosolanii, escrocii si mitocanii. Acestia toti, in marea lor majoritate, au ramas aici, acasa, insa, din nefericire, din tara ne-au plecat olimpicii, intelectualii de rasa, specialistii, medicii, profesorii si inginerii cei mai buni!…
    Dincolo de faptul ca suntem lasi, mai suntem si, vesnic flamanzi si, niciodata, satui, caci, altminteri, cum se explica faptul ca aceasta tara a devenit o mare piata de desfacere, ca avem supermarkete la fiecare capat sau colt de strada, mereu aglomerate, de unde ies “fericitii” consumatori cu sacosele pline, ticsite de produse de mana a doua, confectionate din plastic, pe vapor!…
    In alta ordine de idei, vin, aici si acum, sa va intreb, cand ne mai comportam noi, intr-un grup, unitar si solidar iar nu solitar, cand mai actionam noi in echipa, in afara faptului cand avem unele reactii, altminteri, salutare, dar ocazionale si trecatoare, in Piata Victoriei, in fata Guvernului sau a Parlamentului!…
    Unde este reactia, inteligenta, strategica si concertata a acestei natiuni, una durabila, trainica si stabila!…
    Unde este atitudinea noastra crestina autentica, nu cea de duminica si sarbatori, de Pasti si de Craciun, de hramuri si pelerinaje, ci aceea organica si fiintiala, aceea a Sfintilor, Parintilor, Mosilor si Stramosilor nostri, nu aceea de catifea si de plus, nefiind vorba aici de una barbara si grosolana, ci aceea inteligenta si inteleapta, producatoare de gesturi, fapte demne si atitudini marete!…
    Unde sau cand putem vorbi, in ultimii 28 de anii, de o coalizare pe termen lung care sa vizeze niste obiective, scopuri si idealuri absolut si reciproc avantajoase pentru noi, toti, ca tara, neam si popor, ceva demn de urmat ca pilda si exemplu, de aplaudat si felicitat de catre toata lumea!…
    Suntem in anul centenar cand vin sa va intreb: Avem un proiect de tara si, daca da, care este acela si unde sta ascuns, de ce nu il stim cu totii, ca autostrazi nu avem, infrastructura nu avem, spitale ne (mai) trebuie, scolile, mai ales in unele zone rurale, sunt si nu sunt!…
    In contextul acestui an special – centenar, ce ne-am propus noi, ca tara, ca neam, ca popor, ca afara de binecuvantatul demers al sfintirii/inaugurarii sau consacrarii Catedralei Mantuirii Neamului, singurul proiect, existent, viabil, durabil si derulabil, altminteri atat de ponegrit, contestat si haituit, nu mai avem nimic, de parca am astepta sfarsitul, implacabil, al lumii!…
    Ce facem cu situatia demografica a acestei tari, ca, cu cea democratica ne-am lamurit?!…
    Care este semnalul de alarma S.O.S.-ul, ca tara, neam si natiune?!…
    Maramuresenii, pe care dumneavoastra ii cunoasteti atat de bine, au o vorba: ca sa faci o treaba buna trebuie sa ai si cu cine si cu ce!…
    Noi, cu cine ne apucam sa (mai) urnim tara asta din intepenirea si cramponarea in care se afla, Domnule Bucuroiu, cu care clasa sociala sau intelectuala: cu tinerii demotivati si nedeterminati, cu adultii prinsi in marasmul problemelor zilnice, cotidiene, deloc putine si deloc usoare, vesnic stresati si preocupati de soarta lor pentru ziua de maine, cu batranii si pensionarii lamentati si resemnati si cu ce: cu care surse, cu ce resurse, alea furate, instrainate, cumparate si vandute?!…
    In concluzie, Stimate Domnule Bucuroiu, eu unul, daca imi este permis si ingaduit, vin cu cateva propuneri, recomandari si sugestii palpabile, facand trimitere si apel la (re)intoarcerea si (re)desteptarea noastra, la (re)activarea mintii ori a spiritului nostru, aceea de pe urma si, mai ales, la intoarcerea noastra, sincera, asumata si responsabila, cu fata, inima si (cu) mintea noastra, cu viata si cu purtarea noastra la Dumnezeu – Singurul Care ne (mai) poate salva si Care ne-a purtat, si pana acum, continuu, de grija, caci, altfel, era si va fi vai si-amar de noi!…
    Insa toate acestea, ca mase, ma refer, sa le facem intr-un mod foarte sincer, sustinut si concret!…
    Nu vorbe, nu iluzii, nu povesti!…
    Fapte, Domnule Bucuroiu, fapte in fata carora sa se sperie si sa se cutremure toti acesti indivizi care ne conduc, ca pe o turma buimaca, dezorganizata si dezorientata!…
    Pentru aceasta este nevoie de post, de rugaciune, de o articulare/altoire adevarata si reala, a vietii noastre, pe invatatura divina, hristica, scripturistica, evanghelica si patristica!…
    Altfel, Domnule Bucuroiu, “ratacirea de pe urma va fi mai rea decat cea dintai!”…
    Si, mai trebuie inca ceva: sa nu mai toleram atata mizerie, atata pacat, viciu si patima, altfel spus: sa iubim, cu dragoste, intelegere, compasiune si mila, pacatosul dar sa uram pacatul, ori, noi, de foarte multe ori, procedam exact invers, relativizand pacatul si urmarile sau consecintele negative si nefaste ale acestuia!…
    Sa amendam/sa sanctionam derapajele, mai ales cele facute cu rea credinta, cu premeditare adica sa apostrofam ticalosiile acestui veac, cu curaj, cu determinare si (cu) fermitate, avand izvorul curajului in Iisus Hristos, Care, atunci si acolo, cand si unde a fost cazul, a mustrat, a certat, punand mana chiar si pe bici, spre a nu lasa, nici noi, sa fie transformata tara musatinilor, cantucuzinilor, basarabilor si brancovenilor in “pestera de talhari” sau in colonie de sclavi, (post)moderni, contemporani!…
    In incheiere, Stimate Domnule Bucuroiu, va voi recunoaste si marturisi inca un lucru: Noi, pana nu vom (re)deveni uniti, demni, altruisti si solidari, in momentele de cumpana si incercare, in situatiile critice, sensibile si delicate ale acestei natiuni, nu vom putea realiza nimic durabil, trainic si rezistent, absolut nimic!…
    Aici este marea noastra problema, pe care nu o va putea rezolva nimeni altcineva, afara de noi, fapt ce sta in puterea, datoria si obligatia noastra, crestina, etica, civica si morala: consolidarea unitatii noastre, afirmarea identitatii noastre si apararea demnitatii noastre!…
    Sa ne aducem aminte de faptul ca tatal minciunii este tatal dezbinarii, ca el imparte, desparte si stapaneste dar ca, Tatal nostru este (doar) cel ceresc si vesnic, fara de Care noi nu putem face nimic!…
    Iar daca ma intrebati, ce cuvant sa le adresam celor care si-au batut sau inca isi mai bat joc de aceasta tara: sa nu uite ca este sau va fi “dupa fapta si rasplata” iar, la urma, o dreapta judecata!…
    Sa stam stramb, dar sa judecam si sa actionam drept, altminteri, “vai de cel prin care vine sminteala”, faradelegea, durerea, necazul si boala, nu mai zic de pacat, “a carei plata este moartea”!…
    Neamului/poporului acestuia, trei lucruri, ii trebuie, Domnule Bucuroiu, precum omului, si anume: Sa-si stie locul – Identitatea, sa-si implineasca datoria – Unitatea si sa aibe rabdare – Dreptatea!…
    Si, nu in ultimul rand, sa se lupte, pentru Dreptate si Adevar iar “Adevarul ne va face liberi!”…

    Referitor la problema, discuţia sau dezbaterea dumneavoastră, abordată, în ultimele două numere ale revistei „Lumea Credinţei” în editorialul, excepţional, partea I şi partea a II a, intitulat, sugestiv, „Dreptate sau libertate?”, în continuarea celor enunţate de mine, în urmă cu o lună, vin, acum, cu următoarele completări şi anume:

    Nicicând omul nu a avut atâta libertate de exprimare ca în postmodernitate, politic, juridic, cultural, dar mai ales religios, în sensul dialogării publice, dar și al teologhisirii, nu în mod raționalist, filozofic, ci ca descoperire a adevăratului Dumnezeu primit mai întâi în inimă și apoi raționalizat.
    În același timp, însă, parcă nicicând nu a părut omul mai debusolat în lume, când postmodernismul încurajează perspectivele fracturate, fluide și multiple ale realității umane, apărând aidoma ca în versurile lui Tudor Arghezi: „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!”
    Libertatea de a crede în Dumnezeu a avut-o omul dintotdeauna. Aceasta a fost înscrisă în el de la crearea sa, ne spun Sfinții Părinți, întrucât omul a fost adus la existență după chipul Ziditorului.
    Însă libertatea omului nu este absolută și necondiționată, asemenea celei a lui Dumnezeu, ci limitată prin faptul că el însuși este o făptură mărginită.
    Omul își pierde libertatea de îndată ce își manifestă dorința de a trăi în afara relației cu Dumnezeu, spun tot Sfinții Părinți. În clipa în care s-a îndepărtat de Creator, el devine rob al păcatului.
    Tocmai aceasta este drama omului de astăzi, aceea că, deși are libertate mai mult decât poate duce, stăruie în întrebări fundamentale izvorâte din conștiința lui teoretică și nu găsește nici un răspuns consolator, pentru că nu este călăuzit de nimeni.
    Marele teolog Paul Evdochimov susține că libertatea care include în ea nevoia de a alege este o slăbiciune inerentă căderii în păcat.
    Astfel, omul poate alege fie libertatea creștină, fie iluzia libertății filozofice, adică a rătăcirii în sisteme, forme, concepte. Filozofia speculează autonom, susține gânditorul mistic Petre Țuțea, în timp ce religia arată omului înțelesul adevărat al vieții pământești, începutul și finalitatea inevitabilă a acesteia, care este moartea.
    De altfel, una dintre cele mai iscoditoare întrebări pe care obișnuia să le pună Petre Țuțea celor care treceau pe la el era: „Ce faceți, domnilor, cu libertatea voastră?” Nu tolera scuzele și nici artificiile. „Aud?” De multe ori auzea lucruri bune și se bucura, după cum povestește Radu Preda în „Jurnal cu Petre Țuțea”.
    Deși filozoful a trecut la cele veșnice, în urmă cu câţiva ani bun, totuşi, întrebarea sa rămâne foarte actuală: Ce facem cu libertatea noastră? El nu a adresat-o ca un îndemn la un simplu exercițiu de sinceritate, ci cu toată forța declanșatoare a declicului de conștientizare a posibilității pe care o are omul de a acționa potrivit voinței și dorinței proprii și de a alege să se împace cu Dumnezeu.
    Altfel spus, să aleagă credința, și nu necredința. Filozofia nu este o cale spre mântuire, ci o comoditate mintală orientatoare în timp și spațiu, în relațiile umane. Fără credință, viața universală ar fi un pustiu dezgustător și de nesuportat, spunea Petre Țuțea, iar adevărul trebuie să fie unul și poate fi aflat doar trăindu-l, prin credință.
    Adevărata, sincera şi autentica libertate constă în avântul absolut spre Creator, ne învață călăuzitorii pe drumul către Dumnezeu, Sfinții Părinți.
    Adevărata şi autentica libertate nu constă în a face orice, ci în a face binele. Acesta este și răspunsul la întrebarea misticului Petre Țuțea. Ce să facem cu libertatea noastră? Să o folosim pentru a săvârși bine, oricui, oriunde, după puterile fiecăruia. Și să avem în vedere că Dumnezeu voiește ca binele pe care-l săvârșește omul cu ajutorul Său să fie și fapta lui personală, de aceea niciodată nu-l silește spre binele la care îl cheamă neîncetat.
    Dar, dacă omul alege răul, se face răspunzător în fața lui Dumnezeu, pentru că a avut posibilitatea de a nu-l face și totuși l-a făcut din voință proprie.
    În altă ordine de idei, așa cum fără prea mare efort se poate vedea, societatea actuală se află într-un proces destul de accentuat de metamorfozare; proces care nu mai respectă linia firească, observată de-a lungul istoriei, aceea a trecerilor graduale de la un moment la altul, ci preferă restructurarea prin șocuri.
    De aceea și însușirile lumii tind să se schimbe radical de la o zi la alta. Nu știm cum va fi mâine, dar astăzi modernitatea pare a se defini prin două atitudini majore: impunerea, fapt prin care începe să semene cu epoca comunistă, dar se și deose­bește de aceasta din urmă printr-o altă însușire dominantă, anume ipocrizia, care o completează și o amplifică pe cea dintâi în chip absolut.
    Și unde avem de-a face cu ­impunere? Cam peste tot unde există factori ce influențează ­cursul vieții cotidiene: impunere economică, politică, iar în ultima vreme, impunere etică, prin care se promovează comportamente păcătoase ce lezează nu doar creștinătatea, ci și conștiința umană. La acestea adăugăm violența directă, verbală sau fizică, la adresa Creștinismului pașnic.
    Desigur, acestea nu reprezintă altceva decât manevre gălăgioase prin care anumite grupuri încearcă să scape de propria vinovăție, atât în fața conș­tiinței proprii, cât și în fața lumii, iar în plan psihologic constituie expresia răzbunării pe normalitatea exterioară, din pricina vocației sfințeniei înăbușite în sine.
    Dar ipocrizie unde întâlnim? Acolo unde se vorbește de discriminarea persoanelor LGBT, dar mai ales acolo unde ni se spune că toate actele imorale trebuie făcute publice, întrucât asta e „spre binele poporului” – și în special al copiilor, nu-i așa?!
    Mai există ipocrizie acolo unde sunt răpiți copii din sânul familiei și apoi sunt predați unor instituții ale statului „spre binele lor” sau chiar dați spre „înfiere” unor „cupluri homo”, care prin însăși op­țiunea lor se opun vieții, conti­nuității ei.
    Sau ipocrizia condamnării la moarte a micuțului Alfie Evans, în urma deciziei unui judecător activist LGBT, care s-a făcut iarăși „spre binelui copilului”, chiar dacă lipsa de omenie din acest caz dramatic a zguduit o lume întreagă.
    Și aici intervine deosebirea fundamentală față de trecut: în toate societățile anterioare au existat atacuri, pedepse, condamnări la moarte ca expresie a puterii samavolnice și barbare a unora, dar nicicând nu s-a ajuns la atâta ipocrizie încât să se spună că uciderea unui copilaș se face „spre binele lui”.
    Or, cum se traduc aceste mișcări în plan personal? Societatea se îndreaptă vizibil spre nesocotirea demnității și liber­tății persoanei și în special a libertății ei de conștiință. Dar aceasta denotă doar o neînțele­gere a omului și a fenomenului vieții? Ce se întâmplă? Oare asistăm în această etapă la o atrofiere a funcției cognitive a omului?
    Foarte mulți specialiști avertizează, de pildă, că expunerea prelungită la noile tehnologii poate să reducă capacitățile mentale și emoționale ale omului. Însă numai asta să fie cauza?
    Dacă ar fi să apelăm la Părinții Bisericii am distinge în această denaturare și o influență străină omului, adică o lucrare specifică demonismului: mai întâi minciuna-momeală, ca apoi să urmeze robirea și pierderea totală a libertății. După pilda originară: „Călcați porunca lui Dumnezeu, căci aceasta este spre binele vostru!” Ce a urmat, știm toți.
    Totuși, să nu creadă cineva că pentru a desluși ițele societății contemporane suntem provocați cu inaccesibile probleme metafizice. Nicidecum. Resorturile ultime ale acestor schimbări nu se află în altă parte decât în libertatea și în felul iubirii omului.
    Să privim în inima noastră și să vedem spre ce înclină ea, spre lumina lui Dumnezeu sau spre întuneric? În funcție de preferin­țe va veni și explicația, întrucât omul nu s-a schimbat în esența lui de două milenii. Noi suntem ceea ce alegem să fim!…
    Înțelegem aceasta dacă punem cât de puțin temei pe ceea ce a spus Sfântul Ioan Evanghelistul: „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (In 3, 19).
    În fine, revenind la promotorii noilor ideologii ale impunerii și ipocriziei, am putea întreba care dintre ei are ceva valoros de transmis omenirii, în stare să se compare cu libertatea adusă de Iisus Hristos, Care, deși vine să mântuiască lumea fără să folosească absolut nici un mijloc constrângător, zice: „Oricine voieşte, să vină după Mine” (Mc. 8, 34)?
    Oare doar El a înțeles că impunerea naște împotriviri, iar ipocrizia pierderea credibilității, chiar dacă lămurirea poporului va surveni după un oarecare timp?…

    P.S.

    Referitor la dreptatea omenească, vă supun atenţiei, în cele ce urmează, rugăciunea unui judecător…

    „Doamne, eu sunt unica fiinţă pe lume căreia Tu i-ai dat o părticică din atotputernicia Ta; putere de a condamna sau a achita pe semenii mei. În faţa mea, persoanele se înclină; la cuvântul meu, ele aleargă; la vorbele mele, ele ascultă; poruncilor mele, ele se supun; la sfaturile mele, ele se împacă, se despart sau îşi părăsesc bunurile lor. La semnul meu, uşile închisorilor se închid, în urma condamnatului, sau se deschid, pentru libertate. Sentinţa mea poate schimba sărăcia în belşug, iar bogăţia în mizerie.
    De hotărârea mea depinde destinul multor vieţi. Înţelepţi sau ignoranţi, bogaţi sau săraci, bărbaţi sau femei, cei care se vor naşte, copiii, tinerii, nebunii şi muribunzii, toţi sunt supuşi, de la naştere şi până la moarte, legii pe care eu o reprezint şi justiţiei pe care eu o simbolizez.Ce grea şi teribilă povară ai pus, Doamne, pe umerii mei! Ajută-mă, Doamne, ca să fiu vrednic de această înaltă misiune!…
    Măreţia acestui oficiu să nu mă ispitească. Orgoliul sau mândria să nu mă încânte şi măririle deşarte să nu mă încurajeze. Unge, Doamne, mâinile mele; încurajează fruntea mea, o Duh al meu, pentru ca să fiu ministrul dreptăţii, pe care Tu ai creat-o, pentru societatea oamenilor. Fă din toga mea o manta incoruptibilă! Pana mea să nu fie un pumnal care răneşte, ci să fie săgeata care indică traiectoria Legii, pe drumul justiţiei.
    Ajuta-mă, Doamne! Fă-mă să fiu drept şi hotărât, cinstit şi curat, moderat şi blând, deschis şi umilit. Să fiu necruţător faţă de greşeli, dar înţelegător cu cei care greşesc. Prieten al Adevărului şi ghid pentru cei ce-l caută. Să fiu cel ce aplică legea, dar, înainte de toate, acela care o împlineşte.
    Nu-mi permite niciodată să-mi spăl mâinile, ca Pilat în faţa nevinovăţiei şi nici să arunc, ca Irod, pe umerii celui batjocorit, haina de ruşine. Să nu mă tem de Cezar, de împărat, şi nici de frica lui să întreb poporul: Baraba sau Iisus?
    Verdictul meu să nu fie o anatemă dureroasă, ci un mesaj care regenerează, un cuvânt care reconfortează, lumina care clarifică, apa care spală, sămânţa care încolţeşte, floarea care trăsneşte din amărăciunea unei inimi umane.
    Sentinţa mea să poată aduce uşurare celui mâhnit şi curaj celui persecutat. Ea să sece lacrimile văduvei şi să înceteze plânsul orfanilor.
    Iar când vor trece prin faţa scaunului de judecată, pe care eu şed, zdrenţăroşii, mizerabilii, dezmoşteniţii, fără credinţă şi fără nici o speranţă în oameni, călcaţii în picioare, alungaţii, chinuiţii, a căror gură salivează, fără a avea pâine ca să mănânce, a căror faţă se spală cu lacrimi de durere, de umilinţă şi de dispreţ, ajută-mă, Doamne, să alin foamea şi să astâmpăr setea lor după dreptate.
    Ajută-mă, Doamne! Când momente din viaţa mea vor fi umbrite, când spini şi palamidă îmi vor răni picioarele, când răutatea oamenilor va fi mare, când flăcările urii se vor aprinde şi pumnul se va ridica să lovească; când machiavelismul şi înşelăciunea se vor întroduce în locul Binelui şi vor răsturna legile raţiunii; când ispita va întuneca gândirea mea şi va tulbura simţurile mele, ajută-mă, Doamne!…
    Când mă voi frământa în nesiguranţă, luminează-mi mintea; când voi ezita să iau o hotărâre, însufleţeşte-mă; când voi cădea, ridică-mă!…
    Şi, în sfârşit, când, într-o zi, voi muri, va trebui să apar în faţă Ta, pentru ultima judecată, priveşte cu milă spre mine, Pronunţă, Doamne, Sentinţa Ta! Judecă-ma ca Dumnezeu. Eu am judecat ca om!…”

    Stelian Gombos

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *