LOADING

Type to search

Editoriale

Drumul spre sfințenie

Share
Un trup bolnav are întotdeauna nevoie de un suflet curat pentru vindecare. Uneori suntem smeriți cu boli, ca să păcătuim mai puțin și să avem sufletul mai curat. Este o logică divină, greu de înțeles rațional. Tocmai a trecut la cele veșnice tânăra E., din Iași, care locuia în satul nostru. Doamne al Învierii, primește-o pe ea și pe noi în Împărăția Ta!
Secolul XXI va fi doar așa cum va îngădui Domnul să fie. Tensiunea dintre duhovnicesc și lumesc își găsește echilibrul doar în Biserică. Fără fanatism, fără clișee, fără exces de rigurozitate, fără libertinaj. Ce bine e cu Tine, Hristoase!
Mult mă bucur că mă uit în biserică și vă cunosc, dar mai mult bucurați-vă că Domnul milei vă cunoaște inimile fiecăruia!
Pentru a duce un suflet în fața lui Hristos nu trebuie să renunțăm din start, nu trebuie să ne descurajăm, ci să spargem acoperișurile și prejudecățile, să ne folosim inteligența pentru a concepe strategii ale credinței vindecătoare. Când ducem pe altul în fața Lui, fie pe geam, fie prin beci, fie cu targa, fie pe umeri, suntem și noi în maximă apropiere de El, ne ducem și pe noi, nu îl livrăm ca pe un colet fragil, ci ne asigurăm de finalitate.

Nu știu de ce majoritatea oamenilor sunt absolut siguri că vor reuși material, deși cei mai mulți eșuează, deja de mai multe generații încoace. Probabil este ispita cel mai frumos ambalată. Dar nici măcar acel eșec nu e un dezastru, ci un șoc care ne poate trezi dintr-un coșmar. Pentru a trăi frumos, trebuie să trăim cu Altcineva, să dorim o casă în Rai, nu multe case pe pământ. Știu că deranjează repetarea acestei idei, dar este vitală pentru a rămâne pe  calea dreaptă, oricât de dificilă ar fi părăsirea căii strâmbe.

Pe drumul spre sfințenie apar deosebit de multe obstacole. Doar cei ce nu abandonează ajung la destinație, primind ca premiu ceva ce nu au visat vreodată. Hristos nu e previzibil sau programabil, El ne surprinde – pentru a ne vindeca, scrie pr. Ioan Moga. Doar vindecați putem străbate Calea. Drumul spre sfințenie poate fi străbătut doar cu echipamentul smereniei, al debarasării de egoism și al înarmării cu generozitate (Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Ed. Pronostic, București, 1995, p. 172). Acesta este drumul cel bun.
Dacă o păcătoasă decăzută, Maria Egipteanca, a cunoscut drumul către sfinţenie şi a uimit pe îngeri, aceasta se poate întâmpla şi în viaţa noastră, dacă am avea smerenie, dacă am găsi aceeaşi râvnă pe care a avut-o ea. Nu e imposibil pentru nimeni, doar să existe dor după veșnicie și divorț de păcat.
O dată lansați pe calea luminii, suntem la adăpost de cele mai periculoase tulburări, deoarece avem medicament și hrană. Un om este fericit atâta timp cât alege să fie fericit. Este bolnav dacă acceptă tratamentul, este hrănit dacă acceptă Cina. Este liber, deoarece acceptă adevărul: obiectul vieții nu este prosperitatea, așa cum suntem făcuți să credem, ci maturizarea sufletului uman.
Un mare dezastru se abate asupra planetei: oamenii uită de Dumnezeu. Rugăciunea Bisericii este o reîmprospătare a memoriei. Dumnezeu ne dă memoria cuvântului și memoria gustului. Ne amintim Binele și revenim pe drumul către sfințenie, singurul neblocat.
Rătăcirea de la acest drum este înlocuirea scopului. Omul rătăcit nu mai urmărește dobândirea harului, ci acumularea de proprietăți. Nu mai împarte celor lipsiți, ci adună inutil doar pentru ego-ul lui. Când ne zice Iisus să Îl urmăm? Abia după ce am vândut tot, ne-am desprins de tot ce ne încătușa. Dar noi ce facem? Ne cumpărăm singuri cătușe noi.

Hristos, care cunoaşte numai binele (nu cunoaşte răul pentru că acesta îşi are fiinţa undeva în afară de El), ne curăţă simţirea, ne elibe­rează gândirea şi ne întăreşte voinţa, scrie pr. Petru Ilea. În El şi prin El omul vorbeşte nu­mai „în psalmi şi în cântări du­hovniceşti”, cum ar trebui să vorbim în toată vremea şi în tot locul. Abia atunci ceea ce ne iese din gură nu ne mai întinează, ci ne sfinţeşte.

Habar nu avem de multe, deși suntem convinși că știm totul. Abia când vom accepta că Domnul milei știe mai bine, ne vom reintegra pe drumul către sfințenie.
Lupta se dă în adâncul inimii. Acolo este intersecția drumurilor către lumină, respectiv către întuneric. Acolo ne alegem aliații, acolo scăpăm de tristețe. Acolo auzim refrenul biruitor: Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Cel ce l-ai salvat pe Daniel în Babilon, ai milă de noi, păcătoșii!
Întoarcem obrazul când suntem loviți, ca să nu privim răul în față, ci să dobândim o altă perspectivă decât răzbunarea, un alt reflex decât cel animalic. Oricine ne-ar lovi, Evanghelia zice să nu lovim înapoi.

Ce înseamnă această întoarcere a obrazului?

– Să nu te lași înrăit de lumea în care trăiești și să-ți păstrezi verticalitatea în orice condiții. Dacă alții te-au înșelat și au profitat de situația în care te-ai aflat, tu să nu faci niciodată la fel. Să nu lași răul să te transforme.
 
În timpurile biblice, ca de altfel şi în prezent, cel ce dădea o palmă nu urmărea să rănească fizic, ci să insulte, pentru a genera un conflict. Ce să facă un creștin?
– Să se străduiască să evite orice acţiune care poate declanşa un cerc vicios al răzbunării.
A-i iubi pe dușmanii noștri și a întoarce obrazul celălalt pare imposibil, dar iubirea lui Fiului lui Dumnezeu le dă creștinilor această putere. A întoarce obrazul celălalt înseamnă a învinge răul cu binele, care deschide o breșă în inima dușmanului, demascând absurditatea urii sale. Și această atitudine, această întoarcere a celuilalt obraz, nu este dictată de calcul sau de ură, ci de iubire.
– Noi, atunci când ne-a făcut cineva ceva rău, mergem imediat să povestim celorlalți și ne simțim victime. Să ne oprim și să ne rugăm pe Domnul pentru acea persoană, să o ajute, și astfel dispare acest sentiment de supărare. A ne ruga pentru cel care ne-a tratat rău este primul lucru pentru a transforma răul în bine.
Dan Marcovici

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *