LOADING

Type to search

Dumnezeu, bunicul meu!

Editoriale

Dumnezeu, bunicul meu!

Share

Lumea nu e rea.

Nici gândul, nici dorul şi nici această iarnă ciudată. Lumea e de fapt e un vis prelung şi fără de oprire. Un somn care se zbate leneş, între genele noastre obosite de prea puţină viaţă.

Lumea nu e nici măcar veselă. Iar tot ceea ce se vede cu ochiul liber a fi bucurie, e de fapt iluzia unei secunde, poftirea noastră copilărească de a crede că totuşi există frumos şi înălţare.
Dumnezeu e bun. Mereu bun, mereu cald şi mereu acelaşi. Cum l-am visat, cum l-am dorit, cum l-am aşteptat în nopţile de, copilrie, de vină şi de singurătate. Dumnezeu ca un fior, sau ca un opaiţ care ne dă mereu speranţe şi ne spune mereu că va veni.
Iar Dumnezeu nu e aşa cum îl vedeţi voi. Măcar de l-aţi vedea. Nu e nici o rază, nici o veşnică balanţă între bine şi rău şi nici un măcar un vifor de dreptate. El este Dumnezeu şi atâta tot. Bunicul care plânge pe umerii nepoţilor şi aşteaptă o clipă de iubire. Sau răspunsul la întrebarea: Voi când veţi veni la Mine?
A trecut bucuria zăpezilor? Sau poate dragostea noastră de frumos? Nu putem spune multe, dar putem crede multe. Nu avem argumente să nu iubim frumosul, dar putem să ne minţim că încă mai avem poftă de frumos. Of, lume tristă şi fără de frumos. Mi-e milă de neputinţa ta, aceea de a mai vedea ceva frumos în lume, în îngeri, poate chiar în fiecare om. Iată-mă, deci, scriind. Chiar cu riscul de a nu spune decât lucruri simple. Dar, un vers de la mine, cine ştie, poate fi mâine o aducere aminte că, undeva pe pământ, într-un colţ de lume întunecată, cândva, mai există un dor de frumos. Măcar atât!
Previous Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *