LOADING

Type to search

Dupa 20 de ani

Editoriale

Dupa 20 de ani

Share

Dupa 20 de ani
Noi, nostru
„Dumnezeu este cu noi!” – asa am strigat cu totii acum 20 de ani, pe strazile marilor orase ale României (înca) Socialiste. Dar, oare, noi eram cu Dumnezeu? În ceea ce ma priveste, vorbind numai despre cele traite nemijlocit, pot spune ca atunci, în zilele sângeroase ale lui decembrie ’89, am simtit emotia prezentei lui Dumnezeu când la Radio România au fost difuzate Colindele grupului Madrigal. Atunci am plâns. De bucurie si de durere. Amestecat. Cu o lacrima dulce si cu una sarata. Pruncul Iisus se nastea pentru toti, în timp ce unii mureau. Români. Oameni pe care i-am cunoscut, înainte sau dupa.

Dar emotia coplesitoare a fost traita în Piata Universitatii. Da, acolo, în Zona Libera de Neocomunism, atunci când la balconul-amvon a aparut Parintele Galeriu. Doamne, ce-l iubeam cu totii! Cum vedeam prin persoana lui, încotosmanita cu barba si vesmânt preotesc, razbatând sfintenia! (A propos de vesmânt: niciodata, absolut nici¬odata Preotul Constantin Galeriu nu a fost vazut de cineva fara rasa. Nici macar în locuinta proprie, la orele fragede ale diminetii, când zici ca omul nu se dezmeticeste bine; parintele se dadea jos din pat cu un soi de halat bleumarin sau gri care semana izbitor cu o… rasa.)

Revenind, dau marturie ca atunci, în acea seara calduta de aprilie 1990, când iluminatul public nu facea fata pe deplin amurgului, Parintele Galeriu L-a coborât pe Dumnezeu pe pamânt. Sau, cel putin, mie asa mi s-a parut. Atunci când, transfigurat, a rostit acel „Tatal nostru”, ei bine, atunci am simtit pentru prima oara ce înseamna nostru! Ce solidaritate în rugaciune si în credinta! Oameni îngenuncheati, plângând, cu lumânari în mâini, grevistii foamei zacând în corturi deasupra carora fâlfâia steagul gaurit, toata acea umanitate amestecata a fost redusa la un singur numitor: copii ai Domnului. Nu mai erau tineri si batrâni, intelectuali si oameni simpli, ortodocsi si altii, bucuresteni si provinciali. Nu, erau cu totii copiii Domnului, parasiti sau chiar în raspar cu lumea „oficiala”, dar ocrotiti de Dumnezeu! Peste acea adunare de câteva mii de oameni coborâse parca Duhul Sfânt, aducând pacea si lacrima de bucurie a regasirii noastre – personale si comunitare.
Iluzie proprie? Subiectivism? Înselare? Amagire cu iz politic? Poate si câte ceva din toate acestea, fiindca suntem oameni si traim în lume cu toate aceste lucruri în minte. Însa cuvintele si sensul rugaciunii „Tatal nostru” nu le-am mai simtit de atunci atât de concret, atât de intens, atât de dureros, dar si atât de salvator.
În timpul acesta, Biserica fierbea. La nivelul ierarhiei, la nivelul clerului, la nivelul credinciosilor sai. Patriarhul parasise Dealul, Sinodul cauta solutii, laicatul de asemenea. Întoarcerea Patriarhului Teoctist, chiar daca a nemultumit pe multa lume, s-a dovedit a fi buna. Dupa ce Arhimandritul Bartolomeu si apoi Parintele Cleopa au declinat oferta de a prelua frâiele administratiei patriarhale, întoarcerea batrânului patriarh a fost un lucru întelept – pe termen scurt si lung. Legat de aceasta spectaculoasa revenire, ca într-un film cu doua parti al carui final se schimba la cerera publicului, Mama Sica – profesoara de religie Anastasia Popescu – i-a spus-o în fata, la putin timp: „Preafericite, trebuia sa nu fi plecat niciodata din scaun. Dar, o data plecat, trebuia sa nu va fi întors niciodata!”. Eu cred totusi ca timpul a lucrat în favoarea acestei ultime decizii…
Si de atunci, rememorând lucrurile, am trecut prin toate formele de reinventare a istoriei si trairii bisericesti, mai ales sub forma exprimarii ei publice: parastase televizate, conferinte duhovnicesti, marsuri ASCOR (asociatie condusa pe atunci de Virgiliu Vlaescu si apoi de Tudor Popescu), Serile Darvari, o productie uriasa de carte religioasa, Conferinte ale Laicatului, pelerinaje nesfârsite la mânastiri, cunoasterea marilor duhovnici, arta crestina în expozitiile de la Galeria Catacomba si, în paralel, constituirea grupului de artisti crestini Prolog condus de Paul Gherasim, canonizari, reintroducerea religiei în scoala, opera de asistenta sociala a Bisericii, ridicarea de noi mânastiri, înfiintarea de eparhii, întinerirea Sfântului Sinod, aparitia seminariilor, a scolilor bisericesti si facultatilor de teologie ortodoxa, deschiderea catre burse în strainatate, aparitia de noi parohii în diaspora, înfiintarea Muzeului Taranului Român de catre inegalabilul Horia Bernea (cu colaboratori de talia regretatei Irina Nicolau), constructia de biserici parohiale care pur si simplu a explodat si, nu în ultimul rând, aparitia presei religioase laice, alta decât presa bisericeasca oficiala.

Am lasat la urma acest segment important al eliberarii noastre de ateism pentru a exemplifica cum se cuvine, datorita faptului ca aici cunosc cel mai bine realitatea.  Primul strigat al presei religioase facute de laicatul ortodox, în afara televiziunii si radioului public, a fost pagina „Lumea Crestina” din cotidianul România Libera. Eu am avut sansa de a fi participat, alaturi de Sorin Dumitrescu, la elaborarea primului numar chiar printre soldatii care înca pazeau Casa Scânteii în data de 29 ianuarie 1990. Aceasta pagina foarte citita a tinut capul de afis pâna la mineriada din iunie 1990, dupa care a fost gestionata de Boris Buzila. La reînfiintarea ei, în 1993, pagina s-a numit „Calea, Adevarul si Viata”, iar mai apoi s-a mutat în Ziua. Tot în acei ani de început, Dan Ciachir scria saptamânal în Cuvântul, apareau (în 1990) Puncte Cardinale, iar la Cotidianul, prin 1992, se tiparea suplimentul „Alfa si Omega” realizat de Costion Nicolescu. În paralel, în TVR si la Radio România, chiar în primavara lui 1990, luau fiinta redactii de „Viata spirituala”, foarte active si extinse, conduse de George Radu Serafim (continuata de Titi Dinca), respectiv de Valeriu Daescu (continuata de Mihai Ovidiu Enea si Remus Radulescu).

Editurile se înmulteau. Dupa „Pelerinul român” de la Oradea, a Parintelui Babut, putem enumera „Harisma”, a lui Rodion Galeriu, „Anastasia”, a lui Sorin Dumitrescu, „Lumina din Lumina a lui Gh. Palade, „Deisis”, a Parintelui Ioan I. Ica jr., „Bizantina”, a Parintelui Constantin Coman, „Sophia”, a Mihaelei Voicu, „Christiana”, a dr. Pavel Chirila si a Asociatiei omonime, „Bunavestire”, a Lucretiei Voicu; mai încoace, înspre noi, avem Predania, Egumenita, Catisma, Eikon, Agnos, Lumea Credintei, Platytera etc. Colectii de exceptie au fost gazduite de edituri ca Humanitas (care a retiparit Filocalia), Polirom, Nemira etc., iar pentru copii cel mai longeviv si insistent a produs carti Leon Magdan (Ed. Mateias). Cele mai multe titluri s-au distribuit prin reteaua nationala (si, deocamdata, unica) „Supergraph”, administrata de Nicolae Ghincea.
Revistele au aparut si ele, cu duimul, însa putine au rezistat ca productia de carte a editurilor. Cea mai regretata a fost Scara, condusa de Mugur Vasiliu si Rafael Udriste, apoi ne gândim la Rost (2003), a lui Claudiu Târziu, si la Lumea Credintei (2003) si Lumea Monahilor (2007), ale subsemnatului. Restul, fie au sucombat dupa primele numere, fie nu au confirmat efortul financiar sustinut, dar si o linie editoriala constanta si de interes pentru marele public. Exceptie face Presa Ortodoxa, care de aproape un an reuseste sa reziste pe piata, devenind un glas asumat al laicatului ortodox. Nu pot încheia enumerarea aceasta (simpla si incompleta, din lipsa de spatiu) fara sa amintesc Formula AS, care de peste 17 ani gazduieste reportaje si interviuri (realizate de Sorin Preda & comp.) pe teme religioase.
Pe internet, cararile au fost deschise de „sfaturi ortodoxe.ro”, alaturi de bloggerii Laurentiu Dumitru si Iulian Nistea, sau de Danion Vasile (cel mai prolific scriitor pe teme spirituale) ori Victor Roncea. Fenomenul a capatat proportii prin aparitia inimosilor de la „razboi întru cuvânt.ro” ori „lacasuri ortodoxe.ro” si altii. Dar mai cu seama trebuie amintit site-ul „crestin-ortodox.ro”, administrat de Adrian Cocosila, care a pulverizat toate recordurile de vizitatori (peste 120.000 vizitatori pe saptamâna!).
Ca televiziuni, a existat la începutul anilor 2000 PAX TV, al carui director de programe am fost pâna la preluarea sa de catre un alt proprietar si schimbarea totala a dominantei editoriale. Pacat ca PAX a avut o viata atât de scurta, iar lipsa unei televiziuni religioase pentru marele public se resimte si azi.

Agentii de presa crestine cu viata lunga nu am prea avut („Praxis” a fost una dintre încercari, a lui Laurentiu Constantin), cu exceptia Buletinului saptamânal Viata Cultelor editat de inimoasa Vera Maria Neagu. Ca fotografi crestini, demni de retinut ca acoperire pe genuri si ca tematica au fost Marius Caraman, Sorin Toma, Victor Bortas si George Crasnean.
Predicatorii si conferentia¬rii în locurile publice, dintre laici, au fost remarcabili: Petre Tutea, Ioan Alexandru, Sorin Dumitrescu, Andrei Plesu (cu îngerii sai), iar acum, în anii din urma, maestrul Dan Puric. O lucrare cu miza uriasa, care a trezit multe constiinte toropite de relativizarea confesionala în care traim.

Ca scriitori, polemisti si/sau teologi de mare talent, forta sau echilibru îi mai amintesc, sumar, pe Razvan Codrescu (publicist, editor, traducator, poet), Teodor Baconsky, Radu Preda, Mihail Neamtu, Razvan Ionescu, Mircea Platon, Cristian Badilita, Cornel Constantin Ciomâzga, Marius Vasileanu, Iulian Capsali, Elena Dulgheru, Cristian Tabara, Dan Dungaciu, Radu Carp, Florian Bichir, iar ca reporteri „de front” Andrei Vladareanu sau Gheorghita Ciocioi, Cristian Curte, Dan Micu, Lili Lemnaru, Ion Lucian Ciucu, Madalin Iacob sau Antoaneta Velcovici ori Dorina Zdroba.  
Nu pot omite aici prima scoala si prima gradinita ortodoxa, înfiintate de prof. Mona Serbanescu, pe modelul pedagogic al celei ce a fost o constiinta ecleziala remarcabila a timpului sau: Anastasia Popescu – Mama Sica.   
O tentativa recenta de coagulare a unei miscari a laicatului ortodox, formata din ziaristi si editori – AZEC – (si care contine mai toate numele cuprinse în acest articol, dar si multe altele) a fost pusa între paranteze de catre o serie de neîntelegeri ale rostului si mesajului public ale unei astfel de asociatii. AZEC toropeste în amintirea noastra si cât de curând sper ca vom gasi o forma de a o reporni si pune la treaba.
Aceasta ar fi, extrem de sumar, o istorie a celor 20 de ani ai laicatului (activ si cuvântator) de la eliberarea Bisericii noastre de sub ateism. Am facut mult, am facut putin? Singur Dumnezu stie… Oricum, am lucrat cu totii – sper asta din tot sufletul – cu constiinta ca Biserica avea nevoie de noi, de jertfa, de competentele, de truda si de entuziasmul nostru. Cu totii am scris aceasta istorie pe care ne-a îngaduit-o Dumnezeu si cu ea ne vom duce sa marturisim în fata tronului Tatalui nostru ceresc – daca timp bun a fost pentru toate acestea, ori daca au dat deja sau vor da cândva roada buna.

„Tatal nostru carele esti în Ceruri…”

Razvan BUCUROIU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *