După Sânziene. De ce să practici magia?

Mereu mă aflu în înşelare, bănuind că durerile inexplicabile ce apar uneori în suflet sau în corp sunt produse printr-o magie care mi-l secţionează. Nu mai am atunci articulaţii omeneşti, sunt mai curând o portocală, servită la o petrecere de vrăjitoare.

Acceptând că sunt uşor de înşelat, aş vrea să nu mai bănuiesc pe nimeni pentru lovitura administrată în manieră vrăjitorească, de cei care încă ezită să-mi spună în faţă că mă urăsc. Observ zilnic cum cei mai mulţi au crescut în acest tip de sinceritate, la ce le mai foloseşte atunci magia? Ca să se amuze, ca să-şi arate puterea?! Ca să joace copilărescul ascunziş, uite-l-nu e?

Durerile mă apropie mai mult de Dumnezeu. Îi mulţumesc fiindcă mi se dau acum, când pot să le îndur strigând şi nu pe patul de moarte, când poate, nimeni nu va fi lângă mine, să-mi desluşească şoapta. Sunt dureri care mi se vor scădea din cele ale trecerii, deci sunt un premiu.

Durerile magice nu durează mai mult decât o noapte de sabat, un ajun de Sânziene, atât trebuie să le rezişti. Fiindcă în zori, cu prima geană de lumină, puterea vrăjitorilor dispare. Cu primul Tatăl nostru, Îngerii îndreaptă membrele răsucite ale victimelor, iar dispunerea cervicală în formă de găină tăiată, cu capul întors la spate, împreună cu durerile de şale încep să li se returneze magicienilor practicanţi. Aceste dureri nu vor dispare niciodată din percepţia lor, ba se vor continua şi în iad. La ce bun atunci să practici magia, doar pentru o clipă de jubilaţie, în care să-ţi vezi duşmanul căzut sau iubita de neatins cucerită?!

Când durerile tale sau neşansele tale vor începe, vrăjitorule, încearcă să evaluezi peisajul vieţii tale fără duşmanul care-ţi închipuiai că sunt. Fără slujirile pe care le făceam pentru tine. Fiindcă vei prelua tot ce va rămâne în urma mea neîmplinit, întrerupt prin blestemul tău de moarte. Îmi vei creşte copilul orfan, îmi vei publica manuscrisele, vei arde să faci toate astea… La ce bun atunci să te joci cu vrăjitoria?

Un singur lucru mă doare: aroganţa vrăjitoarelor de a intra în biserică, pentru a-şi încărca de putere obiectul lucrului lor necurat. Citeam undeva un text, scris de un etnolog: “Florile culese in ziua de Sanziene prinse in coronite sau legate in forma de cruce, erau duse la biserica pentru a fi sfintite si erau pastrate, apoi, pentru diverse practici magice.”

Mă doare liniştea, calmul acestei relatări. Dacă tot intri în biserică, de ce să nu obţii prin rugăciune lucrul dorit, la timpul dorit, când el este de folos vieţii tale… De ce să duci celui rău binecuvântarea, furată prin magie? Doar fiindcă acela împlineşte pe loc voia ta, doar fiindcă nu eşti în stare să mai aştepţi? Pentru atât de puţin, pentru nerăbdarea ta eşti în stare să alegi iadul şi să mai tulburi şi viaţa altora?! Sărman suflet nefericit, aruncă toate coroniţele tale vrăjite şi întoarce-te, cât mai ai vreme, la Hristos!

Incontinenţa răutăţii, un diagnostic tot mai răspândit

Ar trebui să fac portretul personajului care mi-a răpit o zi din frumuseţea vieţii, pentru a mă coborî pe treapta mânioşilor. Vecina care jubila în ’89, cu o săptămână înainte de Crăciun, că „revolta de la Timişoara a fost înăbuşită în sânge”, mi-a vorbit ieri cu aceeaşi voce, vărsându-mi în faţă ura ei. Găsise în viaţa mea un pretext de ilegalitate şi mă judeca, inconştientă de înscenarea pe care o lucra, printr-o întorsătură de cuvânt, ca pe vremuri. Se simţea astfel un patriot desăvârşit.

Şi doar o văzusem trecând pe sub Epitaf, în Vinerea Mare, ba chiar ascultând într-o duminică, pe o băncuţă din afara bisericii, predica părintelui. Cuvântul Tău, Doamne, iluminează, apoi învie inimile în care sălăşluieşte răul şi le curăţă. Dar cei din al căror suflet răutatea izvorăşte fără contenire, rămân în letargie, respingere şi dezolare.

-Din cauza voastră Iisus îşi ascunde şi astăzi Faţa de noi! îmi vine să-i strig.

Iată, m-am trezit si eu învinovăţind, cu ce sunt mai bună atunci decât tine, turnătoare profesionistă? Mă doare că nu credinţa mea am reuşit să ţi-o transmit, conversând, ci tu m-ai contaminat cu modul tău de gândire, silindu-mă să-l dau mai departe. O zi întreagă am ars în răutatea ta, atât ai reuşit să deversezi peste mine, căci nu eram pregătită să parez, eram convinsă că ai devenit o femeie bună, că te-ai convertit, că îţi pasă de viaţa aproapelui, nu că îl tragi de limbă ca să-l execuţi. Şi fiindcă n-ai alte instanţe cărora să-l predai, o faci tu însăţi, de la obraz.

Doamne, Tu care pătrunzi în tenebrele oricărui suflet, vreau să mă judeci Tu, nu lumea aceasta, chiar dacă merit să ard în iad. Pentru că Tu, văzându-mi iubirea şi plânsul, n-ai să rezişti, n-ai să-mi poţi refuza iertarea…

Greşeala vieţii mele este modul livresc în care mi-o trăiesc. Iau litera cărţii drept literă de viaţă. Şi mă poticnesc.

Dacă ţii ascunsă iubirea, ea nu poate aprinde alta, aflam, citind „Purgatoriul” lui Dante („…aprinsă de virtute/ orice iubire-aprinde pe-alta-n cale/ de-ndată ce ea flăcări dă, văzute”). Dacă ţin ascunsă iubirea pentru Domnul, cei care mi-ar putea-o vedea şi s-ar putea aprinde de aceeaşi adoraţie faţă de Hristos, sunt păgubiţi, prin tăcerea mea. În acelaşi timp, dezvelirea sufletului din taina iubirii îl face vulnerabil atacului demonic, căci suspinul dragostei pure conţine sunetul fundamental al fiinţei. Cine îţi află acest sunet, te poate ucide, scrie în Cartea tibetană a morţilor. Simt acest atac al celor care cred că mi-au aflat sunetul fundamental, citindu-mă, convinşi că mă pot pune măcar pe fugă din faţa icoanei, prin practicile lor de rit magic. Aşadar, poate tăcerea e mai bună.

Magia nu aparţine vreunei religii, este zaţul a ceea ce sufletele căzute îşi închipuie că pot folosi din relaţia lor cu Dumnezeu. Este cea mai jalnică stare a intelectului: să încerci să-L forţezi pe Cel a cărui Voie ar trebui s-o asculţi. Să-i foloseşti energiile, vorbind doar tu, fără a încerca să afli ce vrea Partenerul tău. Şi ce partener, nu unul oarecare, ci Însuşi Dumnezeu! Nici dacă ar fi o relaţie omenească nu ţi-ar place să vorbeşti doar tu şi să-l sileşti la nesfârşit pe celălalt. Asta nu este iubire, ci viol. Doar un adânc complex de inferioritate poate să transforme aspiraţia unui suflet de a fi iubit de altul, în graba de a-l poseda. Magia înseamnă nerăbdare, neputinţa de a deschide încet coada de păun a călităţilor tale, pentru a-l cuceri pe celălat.

Şi într-o zi descoperi că viaţa ta nu este frumoasă orice ai face, orice dorinţe ţi s-ar împlini, ea nu reuşeşte să sclipească. Dar este aşa cum ai vrut tu să ţi-o faci! lovind în stânga şi-n dreapta, practicând inclusiv execuţii pe acuns. Magice, vreau să spun. Doar că duşmanii tăi, vrăjitoareo, nu dispar şi, oricâte necazuri par să aibă, sunt împăcaţi şi surâd. Blestemele de moarte şi înjurăturile, scuipate asupra soartei lor, s-au transformat în probe cavalereşti, în turniruri din care satana a ieşit întotdeauna învins (dar ţie ţi-a trimis nota de plată de parcă te-ar fi servit, îţi aminteşti?). Nu te-ai întrebat cine lupta alături, în coasta adversarului tău, de n-a păţit mai nimic?!

Nu ştii destule despre viaţă, ca să o poţi suprima prin magie, oricâtă yoga ai practica, oricâtă electronică de bruiaj ai cunoaşte, oricâte cazane ai pune la fiert, cu broaşte şi cozi de pisici. Creatorul a toate are dosare secrete, pe care tu n-ai să le poţi deparola. E creatorul Vieţii, tu cine eşti? De ce nu te laşi, magicianule şi chivuţă, de ce tulburi viaţa cu pretenţiile tale de a fi „recunoscut”…

Sunetul fundamental al fiinţei pe care vrei s-o distrugi n-ai cum să-l auzi, nici dacă ţi-ar povesti iubirea sa. Motivul e simplu. Tu nu iubeşti. Cum vrei să acţionezi asupra unui teritoriu unde n-ai călcat niciodată? Sau de unde ai fost exmatriculat… Cel care blestemă asta păţeşte, pierde accesul la Viaţă: la uşurinţa însănătoşirii, la bucuria zilnică, la sprinteneala mersului, la micşorarea tumorii, apărute sub vânătaia depresiei. Iar energia furată şi nu cerută prin rugăciune se ofileşte repede, ca o coroniţă de Sânziene…

Elena Frandeş