LOADING

Type to search

Dușmanul nevăzut. Biserica în vremuri de molimă

Editoriale

Dușmanul nevăzut. Biserica în vremuri de molimă

Share

Da, se petrec lucruri care ne iau prin surprindere, care ne confirmă, după caz, așteptările negative, care ne sperie și, pe ansamblu, care ne pregătesc pentru un alt capitol de viață personală și planetară. Rapiditatea, instrumentalizarea mediatică, reacțiile politice, soluțiile aplicate, mai bune sau mai puțin bune, fac din pandemia de acum un indicator în funcție de care, probabil, se va scrie istoria începutului de secol XXI. S-au spus și cu siguranță se vor mai spune lucruri profunde pe marginea schimbării de paradigmă, dacă tot e să folosim formula consacrată. Pentru moment, până să devină o problemă nemijlocită, de viață și de moarte, adică până să ne infectăm și să suferim urmări concrete, pandemia este fără îndoială o provocare. Nu doar pentru decidenți, nu doar pentru sistemele de sănătate sau pentru alte sisteme, ci pentru fiecare în parte dintre noi. Îngrijorarea este consensul la care am ajuns fără să fi dezbătut prea mult. Acum, din perspectiva comunității de credință, aici: a Bisericii Ortodoxe, lucrurile nu sunt mai puțin complicate decât din perspectiva statului. Dimpotrivă. Se suprapun și deja se concurează între ele mai multe planuri. Motiv să apelăm mai apăsat la discernământ, la darul deosebirii duhurilor. Ceea ce am să încerc, pe scurt, în această analiză social-teologică la cald din care am scos referințele bibliografice, aparatul “științific”, alegând anume un stil sobru, fără efuziuni și patetism, cât mai limpede am putut. Nu vreau să sperii pe nimeni, nici să sugerez că știu lucruri rezervate doar inițiaților, nici să dau lecții și nici să cert. Încerc doar să pun o minimă ordine în noianul de experiențe, sentimente și idei care, la un loc, au format un vârtej ce se cere, după putere, stăpânit prin credință și raționalitatea sădită de Dumnezeu însuși. Așadar:

  1. Cât am putut eu observa în ultima lună, stând în Germania, în vreme ce familia mea este prinsă ostatecă în România, mă surprinde surpriza. Se pare că ne-am instalat, inclusiv eclesial, foarte comod în istorie. La trei decenii de la căderea comunismului, am crezut că nu mai sunt posibile epidemii, molime sau alte grozăvii (cu excepția cutremurului, probabil), dar nici tentative totalitare, că prosperitatea, fie și inegal distribuită, este oricum garantată, că avantajele modernității nu pot fi revocate, că suntem, dincolo de mici certuri și mari scandaluri, “salvați”. Or, starea de veghe, trezvia insistent recomandată de Sfinții Părinți, ar fi trebuit să ne atenueze șocul confruntării cu o realitate în profundă și rapidă schimbare. Dincolo de planul duhovnicesc, la care avem fiecare în parte acces diferit, doar simpla conștientizare a istoriei Bisericii lui Hristos ar fi fost suficientă pentru a avea acel realism de care mulți dintre cei din jur au la rândul lor nevoie. Evident, realismul nu este tot una cu cinismul sau fatalismul. În lipsa acestuia, iată, participăm involuntar, dar nu inexplicabil, la panica lumii, la isterie și, cuvânt mare, la deznădejde. Ne este frică. În loc să oferim soluții dinspre calitatea divină a Bisericii, ne concentrăm instinctiv și unilateral pe umanitatea ei. Nu, nu este nici pe departe o critică, ci constatarea unei tendințe pe care, cum știm tot din istorie, avem ocazia să o corectăm. Încercarea înseamnă îndreptare, chiar dacă uităm repede și revenim la vechile metehne.
  2. Desigur, conștiința și credința nu suspendă datoriile civice. Dimpotrivă. Orizontul eshatologic nu relativizează lucrarea în timpul care ne-a fost încredințat și în care suntem chemați să probăm libertatea noastră responsabilă. Or, înarmați cu luciditate, parte esențială a vocației profetice, cler și popor deopotrivă, trebuie să ne recalibrăm din mers. Instituțional, Biserica noastră mamă a reacționat rapid și s-a comportat responsabil, arătând că nu este indiferentă, că lucrează inclusiv sau mai ales în condiții de asediu. Mai mult: că sare în ajutor, concret, așa cum o arată inițiativele plasate sub inspirata formulă, corectiv la o manipulare recentă, “catedralele ajută spitalele”. Actele de caritate și comunicatele de presă nu pot însă stinge focarele de interpretare și zvârcolirea din interiorul nostru. Se vede deja cum s-a format o atitudine care “atinge” zilnic din ce în ce mai mulți frați de credință, de la vlădică până la opincă: că am fi în vremuri de prigoană, că suntem în plin război împotriva credinței în general și a Ortodoxiei în special, că avem datoria, drept răspuns, să facem slujbele ca și până acum, chiar să le intensificăm, mergând lelea prin casele oamenilor și ignorând, “mucenicește”, riscul real al îmbolnăvirii proprii și a altora. Lipsa exercițiului citirii semnelor vremii într-o teologie de școală și de amvon apăsat atemporală, maxim moralizatoare, se răzbună: unii se cred, nici mai mult și nici mai puțin, în primele secole creștine. La această lectură deformată se adaugă frustrările recurente, nelimpezite până la capăt: chestiunea cu cip-urile, receptarea șchioapă a sinodului cretan, nemulțumirile pe verticală ale clerului de mir la adresa ierarhiei formată din monahi, uneori lipsită de empatie, dar și cele pe orizontală, ale propriilor credincioși (sau nu) față de slujitorii altarelor, uneori cu argumente valide.
  3. Interpretarea improprie a istoriei bisericești, de regulă decupată din istoria mai largă a societății în mijlocul căreia Biserica anunță Evanghelia lui Hristos, are drept rezultat nu doar panica pseudo-martirică, dar ne face orbi și față de specificul zilelor noastre. Oricât am folosi comparațiile de genul “ieri” și “azi”, unele întemeiate, ele nu rezolvă datoria răspunsului de acum. Hic et nunc. Or, în condițiile tehnice actuale, în contextul culturii publice și a instrumentelor legale, având o bună memorie teologică și socială deopotrivă, trebuie să ne concentrăm pe atenuarea imensului pericol care abia se anunță, nefiind încă în întregime prezent: atentatul antropologic. Nu sunt catastrofist, dar în nicio perioadă a istoriei scrise nu s-au întrunit atâtea modalități și condiții pentru schimbarea radicală a definiției omului. Desigur, tentative au fost din plin și constant, mereu cu victime pe măsură: de la URSS la național-socialismul german, trecând prin regimurile militare latino-americane sau cele de segregare rasială, mereu s-a dus o luptă pentru punerea, exclusiv prin violență, a grumazului umanității într-un anumit jug ideologic. Ceea ce se petrece acum are ceva în plus: dorinței de dominare și nebuniei de autoglorificare îi stau la îndemnână tehnici. Dar nu oricum: peste tot. Era o chestiune de timp ca globalizării tehnologice să nu îi urmeze și una ideologică. Unii insistă să caricaturizeze universalitatea Creștinismului, de pildă, așa cum alții, în totalitarismul secolului XX, au caricaturizat până la crimă totalitatea Adevărului.
  4. Această constatare, aparent banală, are pentru noi, oamenii Bisericii, cler și popor la un loc, consecințe imediate și cu caracter imperativ. Prima consecință este, pentru clerici, redescoperirea pastorației persoanei. În condițiile în care, prin măsuri legale și dotare tehnică, oamenii “dispar”, devenind prezențe digitale, holograme, slujitorii altarelor nu trebuie, la rândul lor, să “dispară, ci să recupereze pe fiecare credincios în parte. Bob cu bob. Desigur, făceau acest lucru și până acum, Taina Spovedaniei și Împărtășirea având caracter eminamente personal, imposibil de înlocuit cu altceva. Diferența este că trebuie să ne obișnuim să găsim împreună canale de comunicare prin care să ținem vie comuniunea, să găsim și cuvintele potrivite, să organizăm grupuri de rugăciune care să facă puntea între real și digital, între spațiul liturgic și tableta fiecăruia, între nevoia de contact și interdicția de a ieși din casă. În vreme ce puterii politice îi va conveni din ce în ce mai mult izolarea la domiciliu și rescrierea termenilor contractului social, noi trebuie să devenim avocații din oficiu ai umanității pe cale de dispariție din peisajul public. Sub teroarea virușilor, campaniile electorale se vor muta pe internet, schimbul de idei, solidaritatea, competiția pentru binele comun ajungând, treptat, golite de conținut. Vom vota pe cel/cei care ne va/vor garanta viața biologică. Așa se va desăvârși îndumnezeirea politicii.
  5. O altă consecință: în condițiile de izolare pe durate mai lungi sau mai scurte, fără să excludem repetarea din timp în timp a scenariului sanitar de acum, în funcție de mutațiile virusului sau apariția altui pericol similar, afecțiunile sufletești se vor amesteca în profunzime cu cele psihice. De unde discernământul nostru, al preoților duhovnici, de a identifica linia delicată dintre neputință și boală, dintre nostalgia post-liturgică și tendințele psihologice, la limită clinice. Una peste alta, suntem chemați, ca și până acum în istoria bimilenară, să fim doctori de suflete, dar în altă paradigmă decât în cea cu care ne-am obișnuit. Nu mai putem funcționa rutinați, ci doar informați, fără amatorisme, în cunoștință de cauză, luând timp de calitate pentru fiecare în parte, consultându-ne unii cu alții. Mă repet: locul discuțiilor și disputelor liturgice, eclesiologice, este luat de terenul antropologic al unui secol care se anunță dificil, pentru a nu folosi termeni mai gravi care pot alimenta panica. Așa cum a avertizat și Părintele Patriarh Daniel, rezonând cu îngrijorarea multora dintre noi, vremurile pun la grea încercare sănătatea sufletească. De unde obligația de a nu neglija simptomele, de a nu bagateliza manifestările și de a nu întârzia medicamentele duhovnicești. Până să fie traductibil integral tehnic, atentatul antropologic va încerca să folosească breșa mentală și sufletească. A început deja.
  6. O altă consecință, sugerată deja mai sus: instituțional și personal, Biserica se va raporta la autoritățile statului altfel decât până acum, tocmai pentru că și ele se raportează la ea altminteri. Parteneriatul dintre cultele religioase și statul neutru ideologic de până acum intră într-un dezechilibru prin natura măsurilor în forță. Situația inedită de a ruga pe proprii credincioși să nu mai vină în număr mare la slujbe, pentru ca apoi să îi ținem la ușă, afară, apasă enorm pe umerii și conștiința clerului parohial și mânăstiresc. Slujbele sunt focare, iar contactele se pot lăsa cu dosare penale. Iată, nu știm dacă și cum se va ține slujba de Înviere. Se ajunge, în doar câteva săptămâni, la măduva organismului eclesial, depășindu-se, conștient sau nu, o linie roșie. Nu trebuie, de aceea, să ne mire că loialitatea creștinilor – vorbesc doar despre ei – față de puterea profană va fi masiv pusă la încercare. Ținând cont de peisajul uman al decindenților din România de azi, dominat de tipologii ele însele patologice, incapabile să comunice preventiv și să semnalizeze o înțelegere reală, nu vor întârzia clipele unor confruntări a căror anvergură pot doar să o bănuiesc. Creștinii nu sunt o amenințare pentru stat, dar suprimarea libertății de exprimare și manifestare religioasă, oricât de aparent întemeiată este, poate duce la ceva ce nu am mai văzut încă în istoria recentă. Prima arestare pe motive de credință va da semnalul.
  7. Dincolo de necunoscutele și temerile legate de identitatea profundă, de credință, o altă consecință, mai sigură decât toate, va fi de ordin material. Frânată brusc, dominată de mecanisme oricum marcate de lipsa solidarității și subsidiarității sociale, adică orientată exclusiv spre maximalizarea profitului, economia își va sacrifica mai întâi brațele, sectorul productiv și cel terțiar, și apoi capul, sediul inovației. Deja insinuarea că cei peste 65 de ani sunt o povară, nefiind prin urmare nicio prioritate, în ciuda riscului real, în circuitul terapeutic, ne arată ca prin ceață unde se poate ajunge: vom trăi atâta timp cât vom putea lucra. Evident, multe din posibilele scenarii se leagă de incapacitatea din ce în ce mai evidentă de a susține o populație globală în continuă și inegală creștere. Demografic, spațiul nostru cultural, să îl numin nordatlantic, se află în pragul unor mutații în orizontul cărora recenta criză a imigranților nici măcar nu va mai conta. În familiile și comunitățile noastre de credință, dacă pandemia durează, se vor crea disparități sociale, dezechilibre, stări și situații considerate până de curând neverosimile. Trebuie, de aceea, să fim pregătiți. Să consumăm cu evlavie, la propriu, orice resursă: o felie de pâine, un pahar de apă sau ajutorul pus la dispoziție de celălalt. Timpul risipirii se apropie de final. Ceea ce, în fond, nici nu este rău sau smintitor. Granițele fiind închise, se caută acum zilieri germani pentru muncile agricole, mai ales pentru culesul sparanghelului și a căpșunilor. Luate de la hipermarket, erau produse, acum devin roade. Ne întoarcem la vorba latinilor: ce este mai puțin va fi mai mult. Sau a Evangheliei: celui ce are (timp și voință de muncă) i se va mai da, iar celui ce nu are (înțelegere, prețuire), i se va lua.
  8. Etimologic, apocalipsa înseamnă descoperire. Ceea ce până acum nu știam, nu doream să știm sau să înțelegem, amânând de la o generație la alta, de la un secol la altul, ne stă în față, chiar pe străzile la care ne uităm, cu curiozitate și spaimă, din casele unde am ajuns prizonieri. Nimic, dar absolut nimic din ceea ce am încercat să descriu aici, eclesial sau social, nu trebuie să se și petreacă, chiar dacă există indicii mai mult decât evidente. Sunt pagini ale neputinței omenești, dar și ale nădejdii profunde că Dumnezeu nu își abandonează atât de simplu Creația. Da, noi creștinii, ar fi trebuit să fim primii care să evităm anumite derapaje, să corectăm atitudini și practici, să limităm pierderile și excesul, să fim mai responsabili și mai buni. Noi știam, într-adevăr, că lumea are un sfârșit. Alții află doar acum și se înspăimântă. Dar noi știam și nu am făcut mereu ceea ce ar fi trebuit să decurgă din această “informație”. Nu, nu este prea târziu să ne schimbăm, să ne convertim inimile și mințile. Dar nu de frică, de disperare că murim cu frigiderele pline, ci din dragostea față de cei care, după noi, ar putea avea șansa să se bucure de frumuseți pe care noi nu am știut mereu să le prețuim. Dacă dușmanul este nevăzut, Dumnezeul nostru este cât se poate de prezent. Sus să avem inimile!

 

RADU PREDA

Pentru Lumea Credinței, 26 martie 2020

4 Comments

  1. Andreicut 27 martie 2020

    Nu am inteles prea mult.

    Răspunde
  2. Stefan 27 martie 2020

    În sfârșit, un articol, o cugetare si o reflecție autentice. Vă mulțumim pentru pastila de realism duhovnicesc pe care ne-ati propus-o.

    Răspunde
  3. Popescu 28 martie 2020

    Vorbe goale!

    Răspunde
  4. ilinca 3 aprilie 2020

    Sa nu va fie cu suparare. Ambalajul scliptor al neologismelor de tot felul nu acoppera indeajuns trufia celui ce se crede deasupra, doar pentru ca acolo l-a ajutat sa ajunga Dumnezeu. Lipsa totala a smereniei videaza de sens si semnificatii continutul care trimite la cuvintele lui Eminescu> …insirand cuvinte goale ce din coada au sa sune. Ce-i drept, suna…dar numai din coada. E o lectie utila pentru autori si cititori.

    Răspunde

Leave a Comment Stefan Cancel Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *