Efectul îndepărtat al unei sfinte slujbe de maslu

Până la urmă pacea (nu trupul, cu ispitele lui oarbe) este ceea ce râvneşte să-mi distrugă satana. Cum e posibil ca un copil care se roagă, care ia zece la religie în aplauzele clasei, să devină, doar într-o după-amiază, de nerecunoscut prin aroganţa lui?! Nu poate fi ameninţat sau constrâns cu nimic, nu poate fi aşezat la pupitrul de scris, într-atât are răspunsuri rebele la toate. De-ar fi la fel de prompt la ecuaţii!

Am zilnic nevoie de binecuvântarea maternă a Sfintei Fecioare, fiindcă numai plânsul la icoana ei îmi readuce pacea.

Seara, când împlinirea propriei voi se istoveşte, copleşind cu plictiseala (orice îndeletnicire deşartă îşi pierde, până la urmă, frumuseţea, nici un fard satanicesc nu durează), copilul se deşteaptă din nebunia lui.

E ceasul la care, în biserica Sfântul Antonie (cea mai apropiată de casa noastră) se slujeşte sfântul maslu. Dacă terminam temele, eram şi noi acolo – mă trezesc tânjind.

Brusc, copilul îşi recunoaşte vina şi se aşază la lecţii (simt de la distanţă puterea Sfintelor Evanghelii).  Din păcate, i-ar trebui jumătate din noapte ca să le termine. Încearcă, îi cade capul de oboseală. Ce sens ar avea să-l mai forţez?

– Nu-i nimic, lasă-le nefăcute, asta e.

– Ar fi ruşinea prea mare. Ajută-mă tu.

Îi dictez rapid o compunere despre toamnă, îi rezolv exerciţiile la mate, scriem zece utilităţi ale plantelor, numerele în limba franceză şi hai, hai să ne odihnim.

N-am sentimentul minciunii sau că-L înşel pe Domnul. Am procedat aşa, simţind că tema sufletească a copilului, (a-şi depăşi criza, a se regăsi) a fost mai epuizantă în după-amiaza asta decât tema şcolară. Important este că a reuşit să-şi descopere impulsul care nu merita trăit şi cât l-ar fi costat dacă nu cerea iertare, dacă nu cerea ajutor…

Faptul că totul s-a putut rezolva înainte de consecinţe, miraculoasa întoarcere la ascultare, nu se datorează meritului meu pedagogic (sincer, l-aş fi rupt în bătaie), ci efectului îndepărtat al unei sfinte slujbe de maslu.

*

Din nou, cea mai bună frază a jurnalului mi-o inspiră ea.

Sfântă Fecioară, asta vrei? Să sorb roua revelaţiei şi înţelepciunii tale şi s-o amestec cu grosierul meu limbaj omenesc?!

Ieri seara, făcând rugăciunea pe mătănii, simt cu pregnanţă prietenia Sfintei Fecioare, simt că m-a primit colaboratoare în redacţia ei „literară”. Primesc lucrul acesta ca pe o promovare cerească, dar în acelaşi timp, nespus de reală. În redacţia ei, cuvânt şi faptă se contopesc. Aşadar, să deschid uşa inimii spre adânc, spre seva vieţii, adică spre Dumnezeu.

Simt cum Iubirea năvăleşte şi îmi umple făptura. Mă copleşeşte uimirea că, pentru mine, cea atât de imperfectă cu gândul şi purtarea, Dumnezeu poate să devină dintr-o dată Totul.

Uşor, îndoiala se strecoară: Am să fac oare faţă în noul job? Tocmai mi s-a încredinţat o pagină plină de tăieturi, abia desluşesc textul rămas. Şi brusc, îl recunosc: E viaţa mea! Mi se îngăduie, înainte de a merge la Judecată, să fac curat pe pagina, trăită de mine…

Ce ascultare uşoară şi plină de bucurie mi-ai hărăzit, Maica mea! De fapt, cine, mai mult decât o mamă, ştie la ce poate fi bun oricare dintre copiii ei?!

Îmi termin sarcinile înainte de sfârşitul programului şi caut o fereastră, de unde să contemplu cerul. Mă gândesc la jurnalele mele de însemnări, care au ajuns să umple un dulăpior. Nu am bănuit nici o clipă că totul putea fi cuprins într-o singură pagină. În această Redacţie voi învăţa aşadar concizia, mi-am spus cu bucurie; voi exersa discernământul cuvintelor care nu merită spuse, a faptelor care nu se cer trăite…

Doamne, dă-mi să pot ieşi uşor din agitaţia pe care lumea mi-o varsă în suflet, ferfeniţindu-l. Nu mai vreau să fiu o creangă, pe care satana o scutură cum vrea, luându-i fructele. Nu-l lăsa nici măcar să intre în grădina mea, unde mărul de aur este gândul la Tine!

Elena Frandeş