Episcopul familiei

Da, asediul bine ţintit împotriva familiei este chiar episodul final al istoriei umanităţii. Fără să fiu o persoană cu înclinaţii apocaliptice, mărturisesc faptul că acest asalt bine organizat legislativ şi atitudinal de ţările creştine ale Europei împotriva propriei lor culturi, tradiţii şi istorii mă duce cu gândul că sfârşitul bate la uşă. Şi nu ciocăne discret, aşa cum o face Mântuitorul („Iată, stau la uşă şi bat” – Apocalipsa 3, 20), ci dă pur şi simplu năvală în casele şi în vieţile noastre! Aşa a păţit familia Bodnariu, aşa a păţit familia Nan – ambele în Norvegia. Desigur, nu iese fum fără foc, căci orice familie poate trece prin neînţelegeri, prin diferite încercări, prin stări tensionate, iar copiii sunt o adevărată cutie de rezonanţă a stării de spirit a adulţilor. Poate că nici părinţilor nu le‑a fost uşor în anumite momente, poate că trebuia să se fi purtat altfel cu cei mici, dar în orice caz, în absenţa unui abuz dovedit şi prelungit, acţiunea hotărâtă de a‑i ridica pe copii din cuibul familiei şi a‑i plasa în orice altă parte (o familie de împrumut sau o casă de copii) pare ceva complet de neînţeles. Şi totuşi, iată că legislaţia şi sistemul de protecţie a copilului ale unei ţări foarte civilizate permit acum asta; însă ce se arată la orizontul apropiat întrece chiar imaginaţia lui Orwell şi Kafka luaţi laolaltă…

De la permisivitatea acceptării „stilului de viaţă alternativ” al homosexualilor, lesbienelor şi travestiţilor, până la legalizarea relaţiilor acestora şi mergând până la adopţia de copii, paşii au fost foarte rapizi, mai exact pe parcursul unei singure generaţii – a noastră. Iar acum pe „ţeavă” se află discuţia despre „oameni atraşi de cei mici”, adică pedofilii, adică cei care abuzează sexual copiii altora. Mod de viaţă „alternativ” şi acesta, ca şi homosexualitatea, pedofilia vrea să se impună legal mai întâi ca „ebofilie” (adică sex cu minori de peste 12 ani), ceea ce deja ar putea părea unora ca… acceptabil. După care media de vârstă o să tot scadă şi vom ajunge să ne păzim cu bâta sugarii prin incubatoarele din maternităţi!

Cu toate aceste derapaje de neînţeles pentru oamenii normali la cap şi la hormon, te întrebi ce urmează. Ce să urmeze?! Pustiirea! Pustiirea sufletelor umane, golite de licărul veşniciei şi al iubirii pure. Tocmai de aceea, în acest sfârşit de civilizaţie umană şi scufundarea accelerată în barbarie, gestul monahilor (singuraticii credinţei) de a apăra familia apare ca mărturisitor şi chiar profetic. Mă refer acum la ultimul caz, cel al implicării Episcopului Scandinaviei, Macarie, în disputa dintre Barnevernet‑ul norvegian şi părinţii români despărţiţi de odraslele lor. Macarie s‑a dus direct la ei acasă, i‑a mângâiat, s‑a interesat la autorităţi de soarta lor, a discutat cu avocaţii familiei, a însoţit delegaţia de parlamentari români venită să ancheteze cazul, ţine permanent legătura cu Ambasada României la Oslo, dar cel mai important este că a arătat lumii că există şi alte cazuri decât cel al familiei Bodnariu pe teritoriul scandinav! Familia Nan fiind doar unul dintre ele…

Aşadar, călugării au plecat în apărarea vieţii de familie, în apărarea copiilor. Ei, care nu au. Iar noi, care avem, ce facem…?

Răzvan BUCUROIU