Eseuri nemuritoare (II)

Mesajul evanghelic este limpede: Lucrurile păcătoase, interzise explicit prin Porunci, să nu ne mai atragă, să nu ne mai seducă, să nu ne mai înșele, să nu ne mai tulbure. Nu putem lupta (cu șanse de reușită) împotriva a ceva ce ne atrage. Dacă numim răul bine, cum vom birui? Avem, așadar, nevoie zi de zi de discernământ, pentru a nu confunda aliații cu dușmanul. Aceasta este tactica principală a vrăjmașului: manipularea, convingerea că întunericul e luminos, că intențiile sunt pozitive. Cum face asta? Prin calomnierea și discreditarea tuturor celor care îndrăznesc să i se opună, dar și prin oferirea de avantaje materiale celor ce acceptă să îi fie complici.

Cu alte cuvinte, nu avem nici o șansă la fericire adevărată decât cu Hristos, chiar dacă aparent la început este greu. Atunci când vrăjmașul se preface nice, mulți inocenți cad în capcana lui din naivitate, din comoditate sau din neștiință. Deci, în momentul în care nu ne mai atrage Bogăția, vom câștiga liniștea interioară, cu care îi vom contagia pe toți cei din jur.

Creștinismul este exact opusul păgânismului și trebuie asumat integral, în toată splendoarea lui. Cu cât ispitele vrăjmașului se vor înteți, cu atât harul divin va prisosi mai mult în viața noastră. Doar să nu ne înfricoșăm de amenințări, Dumnezeu este scutul nostru.

În ultimele secole, scriitorii romantici au creat o himeră a fericirii lumești, a unui paradis terestru, fără Creator și fără șarpe. Au înlocuit, astfel, Împărăția anunțată de Hristos cu regatul inventat de ei. Tema este azi reluată la nesfârșit de producțiile cinematografice, care au intoxicat miliarde de conștiințe cu utopii și distopii mincinoase, dar nespus de atractive. Majoritatea urmașilor Romei păgâne au uitat de încreștinare și aleargă înnebuniți după băi publice și curse de cai, lupte de gladiatori și vânzări de sclavi, chiar dacă azi aceste îndeletniciri îmbracă o altă formă. Fiecare creștin devine un Pavel în Areopagul Atenei, luat în râs chiar de cei care îl simpatizează.

În această ipostază, omul rămâne singur cu Dumnezeu. Viața lui nu este o dramă, ci un nou capitol din Faptele Apostolilor. Fiecare mărturisitor va fi un nou Petru, un nou Apollo, un nou Barnaba. Fiecare ateu, la rândul lui, va fi un nou Nero, un nou Celsus, un nou Dioclețian. Pe creștini nu îi mai atrage pământul, ci exclusiv Cerul. Ei știu că acolo este Casa lor pentru veșnicie.

Dacă o haină este de nepurtat, ne lepădăm de ea. Dacă o mâncare este stricată, o aruncăm la gunoi. Dacă o învățătură este falsă însă, de ce se alipesc oamenii de ea?!

Cât de mulți oameni fericiți există în realitate? Ar fi interesant să vedem o statistică onestă. Deranjează uneori astfel de idei, deoarece pot clătina palatul de nisip. Ca să scăpăm de un coșmar însă, e vital să ne trezim.

Nimeni nu ne poate obliga să ne maimuțărim, indiferent de mijloace. Întotdeauna este nevoie de acordul nostru, fie el și unul tacit. Chiar dacă majoritatea insistă, conștiința și curajul nostru vor avea ultimul cuvânt.

Ce ne unește: faptul că ne preocupă același adevăr.

Cea mai mare dragoste: Regele se căsătorește cu o cerșetoare. Mai poate cerșetoarea să nu creadă în iubire? Dacă Mireasa este Biserica, știm cine e Mirele. Am întâlnit această imagine în două cărți ale aceluiași autor, C.S. Lewis.

Adevărata iubire este milostivirea, generozitatea. Să nu cheltuim prea mult pe o casă din care vom fi dați afară, inevitabil, la un momentdat, fie și pentru a fi duși la cimitir. Milostivirea nu este un element secundar, ci unul esențial în viața noastră.

Fără har, dorințele noastre sunt conflictuale. De aceea, scopul vieții este dobândirea acestui imens har. Să căutăm izvorul acestui har, pentru a nu rata veșnicia. Căutările noastre să fie călăuzite de sinceritate și dăruire totală. Toți cei care Îl caută Îl vor găsi.

Credința noastră este deosebit de puternică doar atunci când Dumnezeu este în centrul gândurilor noastre. Când nu suntem distrași de nimicuri. Cum am reușit atunci, vom reuși și în viitor.

Urmele pe care le lasă oamenii sunt prea des cicatrici. Prea multă durere, prea multă suferință.

Pentru noi, unele răni vechi nu se vindecă niciodată cu adevărat și sângerează din nou la cel mai mic cuvânt. Până ne vindecăm de mândrie și egoism și înțelegem lecția.

Imaginați-vă că zâmbiți după o palmă în față. Atunci gândește-te să o faci douăzeci și patru de ore pe zi, timp de optzeci de ani. Același C.S. Lewis este magistral: Dumnezeu ne șoptește în visele noastre, ne vorbește în conștiința noastră, dar strigă în durerile noastre. Este megafonul său să trezească o lume surdă. Un șoc adesea ne amintește nimicnicia și netrebnicia noastră și ne alimentează speranța în puterea nemărginită a lui Dumnezeu.

Un cuvânt ne eliberează de toată greutatea și durerea vieții: acel cuvânt este iubire. Fără iubire, durerea este insuportabilă. Miza este să nu cădem niciodată în deznădejde: Indiferent cât de dureroasă este experiența, dacă ne pierdem speranța, acesta este adevăratul nostru dezastru.

De două milenii încoace, principală teză ateistă este existența durerii: De ce permite Dumnezeu suferința? Durerea este o suferință bruscă de care nu se poate scăpa imediat. Dar apoi învățăm că, grație durerii, putem simți frumusețea, tandrețea și libertatea vindecării. Durerea se simte ca o înjunghiere rapidă în inimă. Dar atunci vindecarea se simte ca vântul pe față când ne întindem aripile și zburăm.

Rănile noastre sunt adesea deschiderile către cea mai bună și cea mai frumoasă parte din noi. Ne potolim abia când ne smerim sau suntem smeriți. Putem suporta orice durere atâta timp cât are sens: Nu există înviere fără cruce.

Există nave care navighează spre multe porturi, dar nici una nu merge acolo unde viața nu este dureroasă. Doar Arca divină ne duce în Portul Fără-de-Durere și nu va pleca fără noi, Căpitanul nu își abandonează camarazii pe câmpul de luptă. Cel ce ne șterge lacrimile ne și dă puterea să mergem mai departe.

La fel cum există întotdeauna timp pentru durere, există întotdeauna timp pentru vindecare.

Hristos a îndumnezeit firea umană: Această specie nu mai este pe cale de dispariție.

În bunătatea Lui, Dumnezeu dorește ca toate creaturile Sale să fie fericite, ca nici una să nu sufere, ca toate să fie eliberate de durere și de moarte.

Decăderea nu e totală, deoarece asta ar presupune victoria vrăjmașului. Decăderea aduce durere, dar Dumnezeu ne va ridica la Sine, deasupra chinurilor. Vrăjmașul e un câine legat, mușcă doar dacă ne apropiem prea tare de lanțul lui. Șarpele este periculos doar la firul ierbii, de accea suntem sfătuiți să ne înălțăm deasupra firii, pentru a ieși din raza lui de acțiune, pentru a reduce durerea.

Când ne încăpățânăm să fim altfel decât vrea Dumnezeu să fim, suntem – în fapt – nefericiți.

Dacă nu ne vom învăța să ne hrănim cu El, vom flămânzi veșnic.

Nu e suficient să fim milostivi, dacă nu suntem și smeriți. Necazurile ne smeresc. Cea mai primejdioasă eroare este să socotim că smerenia nu e necesară.

E momentul alegerii: Dumnezeu sau ego-ul, pe cine vom iubi mai mult?

Ce ni se cere: să nu torturăm pe nimeni, nici fizic, nici psihic, ci mai degrabă să bandajăm pe cei torturați. Deci, să nu fim agresori, ci ajutoare ale oprimaților. Să ne sacrificăm timpul iubind pe cei pe care nimeni nu îi bagă în seamă.

Durerea, așa cum am arătat mai sus, este megafonul cu care Dumnezeu trezește o lume surdă. Suntem îndemnați să nu provocăm durere nici celor care ne-au provocat durere. Să iertăm, nu să ne răzbunăm.

Prosperitatea lasă iluzia omului că are tot ce își dorește. Numai că acest tot nu Îl include pe Dumnezeu, Care este văzut ca un obstacol.

Dumnezeu are multe daruri să ne ofere, numai că mâinile noastre sunt pline cu alte bagaje, de care nu vrem să ne dispensăm.

Unii Îl privesc ca pe un plan de rezervă, la care ar fi mai bine să nu fie nevoie să apeleze. De fapt, suntem ai Lui și nu avem nevoie de plan de rezervă. E suficient că Îi aparținem.

Cei care consideră că viața lor este agreabilă, nu I-o vor încredința. Abia atunci când își vor da seama că vrăjmașul vrea să îi înșele vor înțelege care este adevărata fericire și cum o pot obține. Singurul risc este să nu fie prea târziu.

Omul nu are nici o scuză pentru a păcătui mai departe. Nici un motiv nu îl poate scuza că și-a oferit serviciile vrăjmașului și nu a renunțat cât mai repede.

Soluția: Să renunțăm la tot ce nu ne îndrumă către Dumnezeu.

Este cel mai dureros adevăr. Dacă am putea schimba un singurul lucru, oare nu acesta ar fi? Lumea este o casă care va arde. Ne salvăm pe noi și cât de mulți putem.

Poate dacă am muri azi ne-am mântui, dar Dumnezeu ne mai ține să ajutăm și pe alții să scape de infern. Nu am primit bonus un deceniu de viață ca să ne facem de cap. Viața nu este o croazieră de plăcere.

Dacă întreaga lume ar fi încredințată de adevărul evanghelic, aceste rânduri ar fi de prisos.

Credința vine din auzire, dar de ce să nu audă de la noi? Avem altceva mai bun de făcut? Putem face asta doar de dragul lui Dumnezeu?

A merge în Rai înseamnă a merge într-un loc pregătit dinainte pentru om. A merge în iad înseamnă a merge într-un loc pregătit doar pentru diavol. C.S. Lewis trage concluzia logică că a merge în iad înseamnă a fi izgonit din umanitate și a deveni bestie, în loc de înger.

Există oameni care nu vor să fie iertați. Numai Bunul Dumnezeu știe ce va fi cu ei. Cât despre noi, nădăjduim să ajungem în Împărăția lui Dumnezeu, nu în raiul țânțarilor. Oare ne-am dorit cu adevărat altceva vreodată?