În loc să ne facem griji cu privire la ceea ce nu putem controla, mai bine ne concentrăm la ceea ce putem crea. Probabil că nu ne-am face griji despre ce cred alții despre noi, dacă am ști cât de rar o fac.
Nici o îngrijorare nu poate schimba viitorul, dar poate altera prezentul. Un sfat onest: Cu cât te rogi mai mult, cu atât vei intra mai puțin în panică și cu cât vă închinați mai mult, cu atât vă îngrijorați mai puțin. Vremurile se vor schimba în bine când ne vom schimba.
De reținut: Fiecare moment de îngrijorare, anxietate sau stres reprezintă lipsa de credință în minuni, deoarece acestea nu încetează niciodată.
Așadar, până nu ne detașăm de grijile lumești, nici nu vom cunoaște vreun sens superior și spiritual al vieții, nici nu ne vom gândi serios la sufletul nostru, nemurire sau Dumnezeu.
În lucrarea Lasă grijile, începe să trăiești (1948), Dale Carnegie arăta că multe din bolile trupești au cauze emoționale și invoca unele rezultate științifice (actuale și astăzi) ca argument. Teama, îngrijorarea, ura, egoismul, incapacitatea de adaptare la realitate erau cauze principale ale bolilor. Este ceea ce scria și Sfântul Teofan Zăvorâtul în Viața duhovnicească: „Este necesar să ridici tot ce îți apare în fața ochilor la un înțeles duhovnicesc”.
Din istorisirea Evangheliei vindecării sclavului unui ofițer s-au inspirat Părinţii Bisericii care în alcătuirea rânduielilor de slujbă şi a unor rugăciuni au aşezat cuvintele pilduitoare din mărturisirea ofiţerului roman: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul sufletului meu”. A devenit mărturisirea pe care cei care se pregătesc să se cuminece cu Sfânta Euharistie o rostesc întotdeauna, recunoscând că nimeni de pe pământ nu este vrednic să se apropie, să vină şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului.
Omul este chemat să se încredinţeze Lui în orice împrejurare. Sfintele Taine sunt profeţii împlinite, ele oferă trăiri unice ale prezenţei şi binecuvântării lui Dumnezeu asupra noastră. Râul nu curge fără izvor. Lumina nu străluceşte fără soare. Nici noi nu putem trăi (pe deplin) fără Dumnezeu.
De ce iubim Biserica? Pentru că nu vrem să ne pierdem sufletul, scria acum patru ani pr. Necula. Omul vine în biserică şi primeşte Adevărul. Este o opţiune, nu o constrângere. Este alegerea asumată a unei căi. Calea lui Dumnezeu. Odată cu credinţa, vine şi libertatea.
Nimic nu mai pare împovărător. Totul este firesc. Cristian Galeriu ne propune să simplificăm: Pentru a ajuge la tramvai trebuie să ieşi din casă, să încui uşa, să cobori la parter, să faci drumul de 10, 20, 50 m. Nu este o constrângere, este un drum pe care, dacă nu-l parcurgi în totalitate, nu mai ajungi acolo unde ţinteşti.
Sunt de acord sută la sută cu părintele Visarion Alexa: Treaba unui ortodox nu este să iasă la vânătoare de eretici. Cred că am pierdut focul despre care vorbea Hristos. Într-adevăr, un discurs al urii chiar nu ni se potrivește. Deloc.
Fericirea unui om este direct proporțională cu numărul lucrurilor la care este dispus să renunțe.
Singura tristețe reală, singurul eșec real, singura mare tragedie din viață, este să nu devii un sfânt. Nimeni nu va reuși să doboare toate crucile din lume. Valul va trece, crucile vor rămâne.
Dincolo de toate falsificările de duzină, trebuie să existe ceva minunat, plin de sfințenie.
Tot ce am văzut ne învață să avem încredere în Creator pentru tot ceea ce nu am văzut. Credința este un loc al misterului, unde găsim curajul de a crede în ceea ce nu putem vedea și puterea de a renunța la frica noastră de incertitudine.
