LOADING

Type to search

Făclii aprinse

Editoriale

Făclii aprinse

Share

Tu vei aprinde faclia mea, Doamne, Dumnezeul meu, Tu vei lumina intunericul meu!

 

Poate că va fi auzit acest verset pe care îl cântau creştinii în timp ce erau martirizaţi şi Nero , în cruzimea lui, a născocit o nouă metodă de tortură.

A poruncit ca cei ce nu voiau să jertfească idolilor să fie înfăşuraţi în bucăţi de pânză îmbibate cu ceară şi să li se dea foc. Grădinile lui erau pline de aceste torţe vii care ardeau luminând nebunia împăratului . Iar creştinii osândiţi astfel răbdau chinurile cântând şi slăvindu-L pe adevăratul Dumnezeu.

 

Doamne, ce vremuri de cumplită rătăcire şi ce oameni !

 

Dumnezeu a aşezat în inima noastră un « licurici » care sclipind cheamă pe alţi fraţi la împreună lucrare în grădinile Luminii.

Omul este creaţie a Luminii de aceea sufletul lui tânjeşte să se întoarcă la Dumnezeu dar atunci când el săvârşeşte faptele luminii Însuşi Soarele dreptăţii se salăşluieşte întru el.

 

Făclie picioarelor mele este Legea Ta şi lumină cărărilor mele.  

 

Pe unde oare nu ne poartă picioarele gândului şi în ce locuri «  pustii şi fără de apă » nu poposeşte mintea noastră nestatornică şi nechibzuită ?

Legea – acest cuvânt greu de sensuri şi anevoie de împlinit – ne oferă un pelerinaj prin lumea încărcată de ispite ,cu suiri şi coborâri unde  necazurile ne pândesc la tot pasul ,cu bucurii şi neîmpliniri ,cu durere şi lacrimi la al cărui  final ne aşteaptă izbăvirea.

 

Porunca de căpetenie a Legii celei noi este : Să iubeşti pe Domnul , Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta.

Dar cum împlinim Legea ? Mântuitorul ne spune simplu şi fără echivoc : Dacă Mă iubiţi veţi păzi poruncile Mele. 

 

Îl iubim oare cu adevărat pe Domnul ori facem ceea ce s-a proorocit în urmă cu câteva mii de ani ?  Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte dar cu inima este departe.

 

Şi noi Îi sărutăm imaginea în icoană,vorbim despre El , ba încă mergem pe urma paşilor Săi în locurile sfinte dar Îl iubim destul încât să-L primim în casa noastră când este flămând sau înfrigurat ,Îi facem culcuş în inima noastră ?

 

Dacă L-am iubi am crede Evangheliilor Lui ,Profeţilor,Apostolilor,Mucenicilor,Mărturisitorilor,şi tuturor celor care s-au făcut făclii aprinse pentru a alunga întunericul din inima noastră.Mai ales că Iubitul este peste măsură de modest şi nu doreşte nimic pentru Sine ci, pe toate le împlineşte întru fericirea şi folosul fratelui Său – omul.

 

Dacă L-am iubi n-am mai putea să trăim fără El ,am convorbi la nesfârşit împărtăşindu-I gândurile şi dorinţele noastre rugându-L să le povăţuiască şi să le tocmească după dreptatea Sa ;am simţi cum ni se umple inima de bucurie numai la rostirea numelui Său aşa cum mărturisesc Sfinţii ;ne-am hrăni cu tot Cuvântul Lui şi ne-ar ajunge.

 

Dacă L-am iubi pe Hristos I-am auzi glasul în tunet şi-n susurul izvorului ,în adierea care face să unduiască lanul de grâu,în rugămintea nerostită a semenilor,în dangătul clopotelor care ne cheamă la ziua Domnului ; am vedea lacrimile Maicii Sale curgând pe obrajii împietririi noastre ,i-am simţi durerea pironită pentru veşnicie pe Crucea Fiului său,ne-am cutremura primind jertfa cea făr-de-asemănare.

 

Dacă L-am iubi cu adevărat ne-am aşeza la picioarele lui orgoliile şi egoismul şi El ne-ar da în loc ,smerenie ca să putem auzi  : Iertate îţi sunt păcatele !

Dar nu-L iubim . Ne folosim de milostivirea şi răbdarea Lui aşa cum un soţ sau o soţie nevrednică se foloseşte de iubirea celuilalt.

 

Că Tu vei aprinde făclia mea, Doamne…

 

Cum s-ar putea aprinde făclia ,scânteia ce doarme în inima noastră ascunsă în cenuşa uitării, decât prin rugăciune?

Pentru mântuire  – spun Sfinţii Părinţi – nu este nevoie decât de rugăciune. Rugăciunea luminează mintea alungând gândurile netrebnice pe care le seamănă în inima noastră vrăjmaşul împiedicându-ne să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Atunci când ne rugăm El este de faţă , ne ascultă şi ne priveşte de aceea se cuvine să-i acordăm atenţie pentru că numai Lui i se cuvine  cinste şi slavă.

 

Mântuitorul ne avertizează că fără El nimic nu putem şi aşa cum El S-a rugat pentru noi la fel suntem datori să ne rugăm unii pentru alţii arătându-i astfel dorinţa noastră de a săvârşi binele şi de a trăi în pace cu semenii noştri.

 

Rugăciunea  reprezintă dorinţa noastră de a ne apropia de Dumnezeu şi prin mijlocirea ei cunoaştem Adevărul în toată plenitudinea.

 

Dacă vom aprinde făclia dragostei de Dumnezeu în inima noastră atunci ne vom putea învrednici de binefacerile cereşti pe care El ni le dăruieşte fără zgârcenie. Dacă nu vrem să ajungem la Dumnezeu după cum e voia Lui vom ajunge într-un sfârşit dar aşa cum nu ne este voia după ce vom trece prin « furcile caudine » ale încercărilor. Să ne rugăm pentru a fi izbăviţi de mrejele întunericului spunând împreună cu Sfinţii: « ca şi eu să mă fac părtaş fecioarelor celor înţelepte cu luminata făclie a sufletului meu şi să te slăvesc pe Tine, Dumnezeu-Cuvântul Cel slăvit în Tatăl şi în Duhul Sfânt.»  

 

 

 

 

 

  

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *