FÂNTÂNA LACRIMILOR

Chipuri de sfinţi care plâng. Lemne din care ţâşnesc lacrimi. Placajul care se înmoaie de la şiroaiele de mir. Scânduri vechi, grunduri ostenite, hârtie lipită pe te miri ce care se umezeşte şi apoi se zbârceşte. Şiroaie de lacrimi, dâre jilave, suspine, rugăciuni. Aşa arată un colţ al peisajului credinţei noastre ortodoxe. E ciudat, pentru unii, e o făcătură, pentru alţii. Pentru noi, cei care credem, este ceva normal.

Vestea că la Târgovişte o icoană a Cuvioasei Parascheva a început să plângă neîncetat, cu lacrimi mari rostogolindu-se pe chip, a făcut înconjurul României. Ba chiar şi televiziunile cele mai ostile Bisericii şi credinţei (cum ar fi Digi 24) au relatat pe larg de la Biserica Târgului, din fosta capitală a Valahiei. Acolo, ce-i drept, se pare că acum multe secole au fost aduse moaştele Cuvioasei, în periplul lor prin Balcani. Istoria e zgârcită cu informaţii precise, însă ceva-ceva tot a rămas: o dâră de har pe care sfinţii o lasă prin locurile pe unde trec. Şi acum s-a întâmplat ceva demn de toată atenţia lumii… E drept, Comunicatul Arhiepiscopiei Târgoviştei ne îndeamnă la calm şi luciditate, ceea ce este o atitudine părintească, grijulie şi raţională. Căci „minuniştii”, acea categorie de creştini care vor să vadă cu orice preţ semne şi minuni, sunt la tot pasul. Însă noi, oamenii vremurilor din urmă, ştim să preţuim cu discreţie şi fără patimă aceste „ieşiri” din ordinea mundană a lucrurilor. Este aidoma cu minunea pogorârii Luminii Sfinte de la Ierusalim, de Paşti: cu sau fără ea, credinţa oamenilor în Înviere rămâne aceeaşi. Cu sau fără plânsul Cuvioasei Parascheva, drumul nostru către mântuire este acelaşi. Dar ce frumos popas la această fântână a lacrimilor pentru călătorul însetat…

Doamne, mare eşti Tu întru sfinţii Tăi!

Răzvan BUCUROIU

Editorialul numărului 7 (168), iulie 2017 al revistei Lumea Credinței.