LOADING

Type to search

Fără rămas bun

Editoriale

Fără rămas bun

Share

Timp de vreo trei saptămâni m-a delectat prezenţa neaşteptată şi foarte plăcută a doi chiriaşi care deşi n-au cerut voie să-mi ocupe locuinţa aşa cum recomandă canoanele bunelor maniere, totuşi prin drăgălaşa lor prestanţă mi-au dăruit mai multă bucurie decât ar fi  putut-o face vreun obiect oricât de preţios ar fi.  În copacul din faţa casei mele s-au aciuat doi oaspeţi minunaţi veniţi de cine ştie unde şi din cine ştie ce motive pe care nu le vom afla niciodată (cui îi pasă ce gândesc sau ce doresc cei ce nu cuvântă ?) dar, care ne pot muta interesul de la cotidianul insipid spre o lume ideatică, lipsită de formalitate şi de interese meschine.

Poate că nu le-aş fi băgat în seamă dacă ciripitul deosebit de al celorlalte păsărele care vin şi se aşază pe crenguţe nu mi-ar fi atras atenţia.

Scoteau nişte sunete distincte şi destul de puternice pentru puţinătatea făpturii lor ,un fel de : ci ,ci, ci, cirit, civit sau ceva asemănător căci iuţeala zborului îşi are corespondent în vioiciunea “limbii” şi trebuie să fii un bun cunoscător în domeniu ca să poţi face distincţie clară între diferitele tipuri de ciripit. Eu deşi am căutat mult şi bine nu am reuşit să le identific din nici o listă de păsărele sedentare sau migratoare  care poposesc pe meleagurile noastre.

Ceea ce m-a încântat şi m-a făcut să-mi petrec mult timp observându-le (n-oi avea altceva mai bun de făcut ,s-ar zice dar…fiecare cu păsărelele lui) a fost comportamentul lor.Formau o pereche perfectă cum nu vezi nicăieri pe mult lăudata noastră scară socială.

Ea – zveltă ,cu ciocul lunguieţ şi cu penajul cafeniu-deschis pe tot corpul ; el – mai voinicel,cafeniu-roşcat,cu capul negru şi pe creştet un capişon alb,drăguţ.

Prima dată când l-am văzut pe bărbătuş ţinea ceva în cioc – un fluture.Stătea pe stâlpul de la boltă ,în faţa ferestrei şi se fâţâia când la stânga când la dreapta pe picioruşele subţiri de parcă s-ar fi lăudat cu isprava lui.Părea că nu vrea să-l mănânce dar nici să-l dea altcuiva.

A venit şi soţioara lui şi abia atunci l-am văzut zvâcnind sub streaşină unde n-ai fi ghicit că ar putea încăpea un cuib după grinda de la acoperiş. A intrat cu totul,pe lateral apoi a ieşit după ce a lăsat trofeul în cine ştie ce guşă flămândă.

Dar curios,deşi am pândit zile în şir n-am văzut să se iţească vreun căpuşor sau să se audă vreun piuit.

Pe cine atunci au hrănit ei cu atâta asiduitate mai bine de trei săptămâni căci erau musafiri prin locurile acestea şi nu scoseseră pui !? Doar glăscioarele lor se auzeau chemându-se şi când unul venea cu prada celălalt pleca şi acela rămânea de pază.

Din când în când coborau iute pe pământ adunând gândaci sau furnici şi iar zburau  în locul strategic de pe vârful stâlpului. Aveau un adevărat ritual:cel care venea de la vânătoare se aşeza mai întâi pe stâlp apoi pe sârma de la vie ,pe cablul de telefon şi după ce se asigura că nu-i nici un duşman prin preajmă zbura la cuib. Se jucau puţin făcând acrobaţii în aer ,mişcând repede aripioarele de parcă ar fi aplaudat şi din nou la datorie unul după hrană,celălalt pe sârmă ,de pază.

Odată în copac a venit o cioară şi le-am văzut cum au zburat repede amândouă în tufa de alături de parcă nu voiau ca intrusul să ştie că acolo sub streaşină se află un cuib.

Într-o seară ,după o ploaie uşoară nu le-am mai văzut şi m-am gândit că poate nu le place să umble prin frunzişul ud.A doua zi ,primul impuls când am deschis fereastra a fost să le caut în locurile unde le plăcea să stea dar dispăruseră.

Au plecat probabil căci ,deşi pisicile nu se dau îndărăt când e vorba de asemenea delicatesă nu cred că au căzut pradă amândouă odată.

Devenisem prieteni şi chiar se obişnuiseră cu mine.Când deschideam fereastra nu mai zburau ,se răsuceau numai şi se uitau înclinându-şi căpuşoarele cu ochii ca nişte mărgeluţe negre şi vorbeau pe limba lor : ci,ci,ci ! – Atenţie !

Zilele trecute am pus scara (voiam să fac asta mai demult dar mi-am amintit că unele păsări – pescăruşii de exemplu – îşi abandonează puii dacă îi atingi )şi am cercetat locul.Cuibul gol – nici urmă de vietate – făcut din fire de iarbă moale şi uscată aştepta următorii locatari să-l ocupe pentru câteva luni sau pentru o viaţă.

Dar personajul misterios din cuib cine fusese?Vreun pui beteag pe  care încercarea de a zbura îl adusese prea aproape de ghiarele pisicii din care scăpase ca prin minune ? Şi părinţii îl aduseseră aici ca să se întremeze şi odată vindecat şi-au luat zborul împreună ? Mi-ar fi plăcut să fie aşa.

Sau poate cuibul a adăpostit un părinte bătrân şi bolnav care dacă ar fi fost lăsat singur fără posibilitatea de a se putea hrăni ar fi pierit uşor răpus fie de foame fie de colţii vreunui prădător.

Oho,imaginaţie,prea ai luat-o razna ! Nu, e prea din cale-afară de uman sau mai bine-zis e din cale-afară de păsăresc pentru că în lumea lor acest comportament este ceva firesc dar în lumea noastră ,a oamenilor civilizaţi,faptul are multe faţete false.

Ca de exemplu imaginea unor părinţi “fericiţi”care au rămas singuri ,bolnavi uneori sau neputincioşi în “cuiburile” goale din care au zburat puii în lumea largă şi au uitat drumul de întoarcere.

Şi de la care poate nu vor mai avea ocazia să-şi ia rămas-bun pentru că i-au lăsat singuri ,abandonaţi în faţa tuturor greutăţilor şi spaimelor pe care le aduce cu ea bătrâneţea odată cu boala şi neputinţele ei.

Unii dintre ei,resemnaţi,s-au apropiat mai mult de Biserică unde găsesc nu numai mângâierea unei vorbe bune dar şi acel echilibru de care orice om are nevoie mai ales în momentele de cumpănă şi singurătate. Aceştia participă la slujbe şi la celelalte evenimente ale parohiilor,citesc în cărţi ziditoare de suflet şi ce este mai important,se roagă.

Am văzut astfel de bătrâni şi m-a uimit întotdeauna liniştea interioară pe care au căpătat-o lăsându-se în voia Domnului.Şi după ani mulţi de singurătate atunci când rămân la casa lor îşi aşteaptă cu seninătate sfârşitul bucurându-se de puţinul pe care îl primesc în fiecare zi. Cred că,în afară de copii care primesc darurile cu inima deschisă bucurându-se cu toată fiinţa lor,bătrânii care au cunoscut în viaţa lor bune şi rele,mai au această capacitate de a se bucura.

La capătul opus al perspectivei întâlnim persoane care nu acceptă şi nu suportă postura de abandonat fie numai prin distanţa care se interpune între ele şi copii sau alte persoane care contează. Şi nici nu-i de acceptat dar dacă situaţia nu poate fi schimbată e musai să te adaptezi şi să-ţi creezi,dacă nu le ai,pârghiile care să te ţină drept în faţa provocărilor vieţii.                                                                                                                             Aceştia Dacă nu sunt ancoraţi în credinţă şi stau departe de Biserică fac depresii şi nu de puţine ori sunt răpuşi de deznădejde. Există în lumea asta numeroase paleative , medicamente, terapii psihologice şi alternative precum şi alte mijloace de a trata această boală dar niciuna n-a excelat prin eficacitate ba,dimpotrivă şi o dovedesc recidivele cu final imprevizibil.

Una singură care nu-l face de ruşine nici pe medic nici nu-l dezamăgeşte pe pacient poate fi considerată doctorie universală sau dacă vrem terapie intensivă cu final fericit. Aceasta este rugăciunea prin care omul i se încredinţează cu toate ale lui , Dumnezeului şi Mântuitorului său şi de bună seamă azilul sufletelor, uşa mântuiriitinda Raiului cum au numit cei din vechime, Biserica.

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi !

Copacul îşi aşteaptă oaspeţii să-i zburlească frunzele ,să-i legene crenguţele şi parcă regretă şi el ,văduvit de veselia şi frumuseţea vrednicelor păsărele, că acestea nu s-au mai întors. S-au dus cine ştie unde să întâmpine cine ştie ce provocări cărora în mod cert le vor face faţă cu bărbăţie.

Au luat cu ele amintirea unui cuib care le-a găzduit cu dragoste şi … o fărâmă din inima mea !

 

 

 

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *