Fecioara Maria Învăţătoarea

Ieri, rugându-mă la icoana aurită a Sfintei Fecioare, i-am văzut o clipă ochii catifelaţi micşorându-se, într-o expresie de uimită concentrare:

– Ia să vedem, e chiar aşa?! părea ea să evalueze.

Dar ce? Unde greşeam?! Rugăciunea mea era cea dintotdeauna: armonizam cuvântul canonic, imaginile icoanei şi iubirea mea pentru Fecioară şi Prunc.

Desigur, sunt multe greşeli în viaţa mea, dar Maica voia să-mi transmită acum un lucru anume. Voia să mă ferească de ceva. Aşa cum altădată, când o furtună grozavă urma să răstoarne copaci peste liniile de tren, în ajunul plecării mele spre un oraş îndepărtat, sublimele buze ale Mariei începură să se mişte. Au continuat să pledeze, cu uşoară îngrijorare, pe toată durata rugăciunii. Nu mi-am întrerupt-o, căci nu auzeam şi nu pricepeam ce spune Maica. Doar expresia ei sfătuitoare m-a convins în cele din urmă să renunţ la drum. Ce am văzut a doua zi la televizor mi-a confirmat câtă grijă îmi poartă Duhul ei, ba chiar m-a amuzat metoda paradoxală pe care o găsise ca să mă anunţe.

Altă dată, când urma să mă fac de râs, linia frumoasă a obrazului sfânt s-a umflat de un hohot, la fel, în vremea rugăciunii. N-am priceput şi m-am găsit vinovată de prea puţină smerenie şi l-am bănuit pe cel rău că îmi joacă feste, deformându-i chipul, ca să mă tulbure. Şi doar când am păţit-o şi n-am mai avut ce să fac, am priceput bunătatea Maicii Sfinte şi lucrul urât de care ar fi vrut să mă scape, dacă o înţelegeam.

Acum nu-mi mai permit să nu ţin cont de Sfătuitoarea mea; nici măcar de umbra care străbate privirea Sfintei Fecioare din icoană.

Am înţeles abia a doua zi în zori sensul ultimului său gest. Era mica încruntare a Învăţătoarei, care îşi mustră copilul cu bunătate.

– Fii atentă. E bine ce-ai scris?!

Am reluat lectura ultimelor pagini din jurnalul meu, cel care mă însoţeşte peste tot, şi în parc, când ies cu copilul, şi pe masa unde îmi sprijin coatele, când mă rog, fiindcă uneori îmi vin idei chiar atunci. Oricare ar fi rugăciunea pe care o întrerup, trec pe Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, adică rugăciunea pe care sufletul meu o spune şi în somn şi dezleg mintea să lucreze, iar cele trei degete dedicate sfintei cruci le las să se adune pe creion şi să consemneze. Simt cu precizie când trebuie să revin la prima rugăciune şi să închid acest caiet. De altfel, nu mi se întâmplă prea des să mă împart astfel între rugăciune şi scris.

Am găsit deîndată ce căutam. Era un text conceput pentru Lumea Credinţei. Într-adevăr, conţinea o greşeală dogmatică. Cu siguranţă, redacţia observase, căci nu publicase încă textul. I-am scris domnului Răzvan Bucuroiu, rugându-l să elimine fraza problematică şi, la câteva ceasuri, articolul a devenit editorial.

Am ezitat o vreme, dacă să spun şi altora această întâmplare, prea intimă cumva şi în acelaşi timp copilărească. M-a emoţionat însă gândul că Sfintei Fecioare îi pasă, nu doar de pericolele care îmi ameninţă viaţa, dar şi de ceea ce scriu. Îi pasă de tot ce se publică despre ea şi Preasfânt Fiul ei (căci este Maică a Cuvântului), dorind să fie frumos şi corect. Iar cei care se preocupă de aceasta au, sunt convinsă, toată protecţia ei. Cât despre tonul copilăresc al istorisirii mele, de ce m-aş ruşina? Cum altfel se poate povesti despre o Mamă?!