Flacăra mărturisirii

Într-o zi de miercuri a anului trecut, după Sfânta Liturghie, s-a apropiat de persoanele care aşteptau la miruit o femeie pe care n-o mai văzusem în biserica noastră şi desfăcând câteva pachete a început să dăruiască fiecaruia câte o cărticică. Puţin nedumeriţi, dorind să evite o eventuală propagandă sectară, unii dintre credincioşi au ezitat s-o ia dorind să cunoască mai întâi motivaţia gestului, răsfoind-o şi spicuind câte ceva din conţinut. Căci s-a mai întâmplat să ne pomenim cu câte un teanc de cărţi de beletristică lăsate în biserică şi nimeni să nu ştie cine şi de unde au apărut. Probabil vreun autor încă necunoscut a găsit cu cale să-şi facă astfel reclamă.

Doamna cu pricina era una dintre fericiţii care primiseră ajutor de la Sfântul a cărui viaţă, Paraclise şi Acatiste se aflau scrise în paginile cărţii. Sfântul Efrem cel Nou căci de el este vorba, a intrat astfel în casele noastre şi cred că şi în inimile unora dintre cei care l-au cunoscut în acest mod surprinzător de generos.

A fost un moment frumos prin care am avut ocazia să vedem evlavia  credincioşilor către Sfinţii pe care Dumnezeu ni-i descoperă la vreme pentru a ne întări în credinţă şi pentru a înnoi prin ei chipul mărturisirii.

Mai apoi,altcineva i-a urmat exemplul şi aşa biblioteca bisericii noastre s-a împodobit cu cărţi ziditoare de suflet şi icoane ale unor Sfinţi martiri necunoscuţi până acum.

Din viaţa Sfântului Efrem cel Nou aflăm că s-a născut în ziua Înălţării Sfintei Cruci într-un orăşel din Grecia anului 1384, fiind unul din cei opt copii ai familiei.La vârsta de patrusprezece ani s-a  alăturat obştii din mânăstirea de pe Colina Neprihăniţilor ca să scape de turcii care îi invadaseră ţara şi răpeau copiii pentru a-i transforma în ieniceri, eunuci sau cadâne. Începuse pentru neamul său şi pentru întreaga creştinătate epoca neagră a stăpânirii otomane. N-a rămas loc necălcat de păgâni, sat sau oraş neprădat, mânăstire nepângărită. Jalea cutremura Balcanii iar cuceritorii se întreceau în fărădelegi şi vărsare de sânge nevinovat. Nici mânăstirea de pe colină nu şi-a putut ascunde zidurile albe pentru a scăpa de lăcomia puhoiului păgân. În timp ce monahul Efrem se afla în munte o ceată de jefuitori a năvălit în mânăstire distrugând totul în cale şi ucigând monahii până la unul. Un an a stat singur în mânăstire Efrem, călugărul, muncind ca să dreagă stricăciunile şi să se roage pentru ţara lui adânc încercată. În ziua Sfintei Cruci a anului următor a fost prins de turci şi obligat să se lepede de credinţa creştin-ortodoxă. Opt luni de zile l-au chinuit în fel şi chip, luni grele de nevoinţă, obidă şi durere atât pentru sine cât şi pentru neamul şi ţara sa. Necredincioşii l-au agăţat cu capul în jos de un copac, i-au bătut cuie în trup şi ca să-şi arate măiestria cruzimii, i-au înfipt în pântece un ţăruş aprins, torturându-l şi după moarte. Vor fi auzit de patimile Mântuitorului, nefericiţii şi au vrut să reediteze monstruozitatea de la Ierusalim. Sfântul şi-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului iar Biserica greacă l-a canonizat câţiva ani mai târziu hotărând ca naşterea lui în Cer să fie pomenită în ziua de 5 mai iar aflarea Sfintelor lui moaşte pe 3 ianuarie a fiecărui an până-n vecii vecilor.

Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui!

Prin rânduială dumnezeiască o monahie venită pe acele meleaguri a dorit să urce la mânăstirea de pe colină să se închine şi să aprindă o lumânare pentru sufletul călugărilor martirizaţi acolo. Cercetând mânăstirea părăginită şi simţind sfinţenia locului se ruga la Dumnezeu să-i arate măcar  unul din monahii care vieţuiseră în acele vremuri cumplite al căror sfârşit adeverea cuvintele Mântuitorului:

Dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare Lui Dumnezeu.

Pentru monahia Macaria va începe şirul descoperirilor minunate. O voce interioară pe care o identifică mai târziu ca fiind a Sfântului Efrem îi arată locul unde a fost îngropat. Moaştele lui întregi, frumos mirositoare se arătau lumii. Sfântul îi apare maicii în vedenie aşa cum este zugrăvit în icoană: un călugăr înalt, brunet în a cărui mână stângă străluceşte o lumină şi cu dreapta, binecuvântând. Dar ca nu cumva să se creadă că a fost doar nălucire Sfântul se arată şi altor persoane cu care prilej îşi dezvăluie identitatea, chipul martiriului, viaţa şi ziua morţii. În pagina a doua a cărţii citim: Îndemnăm pe toţi cei care au primit ajutor sau vindecare de la Sfântul Efrem să nu tăinuiască minunea Sfântului ci, spre slava Lui Dumnezeu să o consemneze în scris şi să trimită pe adresa….

Minunile au început să fie cunoscute odată cu descoperirea Sfintelor moaşte. Toţi cei care cred în puterea lor tămăduitoare şi se închină sau îl cheamă în rugăciune pe Sfânt au ajutor şi izbăvire de boli şi necazuri. Martirul care timp de opt luni a răbdat şi L-a mărturisit pe Hristos nu se înpiedică de opreliştile pe care veacul acesta desacralizat şi pervertit i le opune. Vine şi se arată aevea sau în vis celor care pătimesc cu trupul sau cu inima şi-i ajută după măsura credinţei. Se milostiveşte mai cu seamă de copii căci ei suferă pe nedrept pentru păcatele noastre . Vede cum sunt duşi în robie dar nu ca cea din vremea lui. O robie cu lanţuri perfide care-i strâng dar nu le provoacă durere nici dorinţă de evadare. Robia la care sunt supuşi îi atrage cu libertatea de a cotropi fără teamă sau ruşine “colina neprihăniţilor”. Robi ai celor pentru care jertfa martirilor nu înseamnă decât ocazia de a mai arunca o piatră în obrazul Bisericii. Sfinţii ştiu ceea ce noi nu credem că se poate întâmpla: să fie ignoraţi, să fie uitaţi şi să nu mai poată, sluji prin noi, Lui Dumnezeu. De aceea aleargă la căpătâiul bolnavilor întărindu-i, alinându-le suferinţele, vindecându-le rănile turnând peste ele undelemn şi vin ca să răsară în sufletele lor “grăuntele de muştar” al credinţei care mută munţii şi deschide uşa milostivirii.

Cum n-ar asculta Sfântul Efrem rugăciunea orfanului, a naufragiatului, a tatălui care-şi vede fiul zdrobit în accident sau a celor loviţi de răutăţi şi de boli incurabile; a celor bântuiţi de duhuri necurate, a celor oropsiţi pe nedrept? Cum nu s-ar pleca lacrimilor mamei ai cărei prunci mor unul după altul în pântece? Acest Sfânt blând, îndatoritor care-i mulţumeşte maicii Macaria pentru că i-a spălat Moaştele şi i le-a aşezat la loc de cinste în biserică nu doreşte să dobândească slavă de la oameni. El şi-a luat partea bună de la Hristos şi acum petrece laolaltă cu prietenii şi casnicii Lui. Pot fi şi ai noştri dacă ne învrednicim de darul unei asemenea prietenii.

Întăreşte-ne pe piatra credinţei pentru care te-ai luptat, Fericite şi prin sângele tău cel sfânt ai întărit Biserica Lui Hristos şi inimile noastre cele clătinate, Sfinte Efrem!  Amin!

Tudora Luca