Frunza lui Hristos
30 septembrie 2016
Share
O să fie toamnă grea. O să fie ultima toamnă fără de mine. Aş vrea să mă reîntorc în toamnele de altădată, acolo unde eram înconjurat de bunătate şi de oameni simpli. Am obosit la capătul acestor scări pe care scrie despărţire de prieteni, de visare, de gânduri pline de candoare. Mi-e atâta dor de „mine” cel care nu apucasem încă să cunosc atâţia oameni şi atâtea dezamăgiri. Dar, poate şi atâta frumos…
Hristos însă ne strigă zilnic pe nume. E un apel al morţilor şi al viilor. Lipsim şi punem cu străşnicie lacăte pe templul iubirii. Ce lume ciudată! Ce univers absurd în care doar Fecioara Maria mai găseşte o iesle de jale şi un snop de fân. Şi cât ar fi fost de frumos pământul fără acei ce l-au aşezat în dogme stricte şi în rugi parţiale.
Ne rugăm. Vă rugaţi şi voi. Dar, o faceţi mai mult pentru voi, strigând, sus şi tare, că o faceţi pentru alţii. Şi vă spun, un adevăr în faţă, niciodată nu v-aţi rugat sincer pentru alţii. Pentru că, dacă aţi fi făcut acest lucru, aţi fi fost atât de buni, de prezenţi lângă mine, de calzi, de blânzi şi de răbdători.
Mi-e dor de Hristos. Singurul dor care are valoare în această lume mută. Chiar şi în acest dialog de internet, în care de multe ori, eu scriu, iar alţii tac, citesc, dar nu răspund, dau nelămuriţi din cap şi apoi se aşează la somn, ca venind dintr-un supliciu sau dintr-o lecţie de milă. Când de fapt, voi credeţi că-mi plângeţi de milă, vreau să ştiţi că mie îmi e tare milă de voi. Căci, dacă aş tăcea, ar fi atât de rău pentru voi, cei ce trăiţi din mila iubitoare a acestor cuvinte. Da, fraţii mei, din păcate ştiu, vă trăiţi iluzia că securea e în mâna voastră. Of, ce ciudată iluzie. Hm…
O să vă fie în curând dor curând de aceste cuvinte. Şi, în general, de tot ceea ce s-a scris curat pe acest pământ. Şi veţi căuta omul, harul, copilul care într-o seară de toamnă, a avut bucuria sublimă de a lua o frunză ruginită în mână şi de a-i spune deschis:
„- Ştii, eu văd în tine pe Hristos!”
Cătălin Dumitrean
sursa foto: pixabay.com
