LOADING

Type to search

Gata!

Editoriale

Gata!

Share

Să tragem aer în piept și să gândim problema: e cazul ca întreaga Biserică să se inflameze, luând parte la conflictul dintre Arhiepiscopul Tomisului și Cancelaria Sfântului Sinod, sau această chestiune trebuie lăsată în seama specialiștilor în drept canonic, jurisdicție și istorie bisericească?

Mărturisesc că este pentru prima oară, în cei peste 30 de ani de când monitorizez și analizez viața bisericească din România, când mă aflu pus în fața unui asemenea conflict deschis, pe față, cu acuze și injurii, între un ierarh și Patriarhul său. Nici măcar după dramaticele schimbări din 1989 nu s-au rostit în spațiul public lucruri dureroase, ireparabile în formă și conținut, între fostul Patriarh și colegii săi de Sinod. Istoria o cunoaștem cu toții, plecarea PF Teoctist s-a făcut discret, revenirea la fel. Dar fără scandal, fără poale-n cap, fără susținători vehemenți și contre prin presă. Deși miza era uriașă și tensiunea istorică pe măsură, toți actanții au avut înțelepciunea să nu ofere inamicilor Bisericii muniție în plus, nici să dezbine o comunitate care se realcătuia, după 45 de ani de prigoană pulverizantă.

Ei bine, astăzi situația e complet schimbată. În bine, categoric! Biserica este înfloritoare, credincioșii vin în număr (încă) mare, o constelație de schituri și mânăstiri a apărut pe harta duhovnicească a României, parohii înființate, preoți și diaconi cu duiumul, școli și universități, ateliere, edituri și presă, o nouă structură eclezială complexă în diaspora, dar și un număr mare, fără precedent, de noi eparhii și noi arhierei care au dus Sfântul Sinod la un număr de 57 de membri. Țineți cont: în România Mare, la o suprafață considerabil extinsă, erau doar 19 ierarhi!

Așadar, toate bune și frumoase, doar că orgoliile și dorința unora de a se păstra în lumina reflectoarelor tulbură pacea Bisericii, de-abia ieșită din chingile pandemiei. Cui i-a fost ușor atunci? Cine s-a bucurat? Cine a cules roadele izolării? Nimeni, absolut nimeni din Biserică. Dimpotrivă, a fost o perioadă grea pentru toată lumea credinței, de la mic la mare. Au apărut și voci care cereau îndulcirea izolării, excepții pentru marile sărbători, statut special pentru pelerini. Foarte bine, trebuiau să existe și astfel de reacții. Arhiereul tomitan a fost vârful de lance al contestării măsurilor extreme de izolare, alături de un grup de susținători în mediul virtual sau pe stradă.

Da, numai că Arhiepiscopul în cauză, după câteva victorii îngăduite tacit de autorități, a supralicitat. Și a făcut-o fără limite, antrenând în joc elementele latente ale protestatarilor de vocație, ai celor care și-au făcut din NU! un adevărat crez. Articulată pe greșelile autorităților, pe bâlbe și fraudă, mișcarea de contestare are priză la o anumită categorie psihologică, însă a te juca senin cu astfel de energii haiducești este de-a dreptul periculos. În față a fost scos Potirul cu Euharistie, în dos au răsărit ex nihilo pretențiile de ridicare în rang. De ce? Și de ce acum, în pandemie? Cu ce e mai meritorie lupta Arhiepiscopului de pe litoral cu răii planetei dacă acesta devine Mitropolit decât din actuala poziție (care este mai mult decât onorabilă)? Dar susținătorii săi cu ce sunt mai credibili și mai eficienți în încleștarea cu oculta mondială dacă se schimbă încadrarea idolului lor în dipticele bisericești? Mai mult, de ce deschid ei atâtea fronturi deodată, în mod special cel eclezial, care este și cel mai delicat, inclusiv cu prezumția de a fi fost „scăpată” în presă Scrisoarea de răspuns a Cancelariei Sfântului Sinod? Ce plan poate fi acesta? Și unde duce el? Ce mai urmează după? Cine se bucură, cine câștigă?

Faptul este unic, oricum. Și metodele prin care se joacă episodul refacerii așezării sinodale – unice și ele. Însă, cu tot riscul marginalizării revistei de către grupul înverșunat de susținători ai Arhiepiscopului dobrogean, eu unul spun că atât ajunge! Mai mult devine cumplit de periculos. Singurul bun pe care îl mai avem de la înaintași, ca popor român, este această Biserică: întreagă, dreaptă în credință, senină, blajină, fără duh schismatic sau rascolnic. Dorința, neliniștea răzvrătirii (cu orice preț, pe orice miză, oricând și cu oricine la toartă!) este o stare de spirit necreștină, să nu zic chiar anticreștină. Așadar, dacă avem cumva merite, să-L lăsăm pe Dumnezeu să ni le socotească așa după cum El vrea, și după când vrea. Iar agitația psihomotorie prelungită în jurul temei duce povestea în derizoriu.

Gata!

 

Răzvan BUCUROIU

1 Comment

  1. Marius Matei 16 iunie 2021

    Dumnezeu vrea să ne învețe ceva, dar oare oamenii vor același lucru? Bucuria noastră va fi deplină abia când vom dori exact ce așteaptă El de la noi, exact cum un prunc este fericit câtă vreme are încredere în iubirea părintească totală.

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *