LOADING

Type to search

Editoriale

Indignat, de sarbatoarea Sfintei Cruci

Share

Da, indignat, pentru că am fost pus să aleg între calitatea de părinte şi cea de creştin. Cine m-a pus în faţa unei asemenea nedorite alegeri? Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, condus de Ecaterina Andronescu. „Tehnocraţii” din acest minister s-au gândit ca anul acesta să suprapună un eveniment duhovnicesc peste unul lumesc/pedagogic. Mai exact: şcoala a început, în Anul Mântuirii 2009, pe 14 septembrie, adică exact de ziua Înălţării Sfintei Cruci! De când mă ştiu (de mai bine de 4 decenii) şcoala a început pe 15 septembrie. Fix! Chiar şi pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, ateul, şcoala invariabil tot atunci începea. În mod cert, ziua de 15 septembrie, ca început al Anului Şcolar, a fost considerată încă din perioada statului român modern, nu numai o dată (o cifră) pur calendaristică. Evident, această dată trebuia să fie în acord cu viaţa religioasă a românilor, fie ei mari sau… mici. Şi cea mai bună poziţionare a oricărui început de an şcolar era, firesc, după praznicul împărătesc (şi totodată zi de post) al Sfintei Cruci. Mai ales că în duminica de dinainte, Biserica – în înţelepciunea şi dărnicia ei – a rânduit o slujbă specială la sfârşitul liturghiei pentru şcolarii care începeau cursurile a doua zi. Aşadar, Biserica dăruieşte iar Statul ia… Oricum, povestea mea ca părinte a fost una a enervărilor, din care nu m-am ales cu nici un eveniment consumat până la capăt, în linişte. Astfel, la ora 9 (în timpul utreniei), mă înghesuiam cu ceilalţi părinţi şi bunici în curtea şcolii. Băiatul meu începea clasa a V a la o nouă şcoală, aşadar emoţiile erau şi mai mari. Discursurile au început la zece fără câteva minute, iar pe lângă directoare şi reprezentatul primăriei nici o faţă bisericească nu a fost prezentă. Normal, doar era sărbătoare şi preoţii erau în biserici! La 10 şi ceva, când liturghia deja începuse (între timp tu nu eşti prezent cu mintea nici în curtea şcolii, şi nici la slujbă nu eşti…), copiii au intrat la ora de dirigenţie. Atunci dă-i bătaie la biserică, unde ajung lac de apă, zăpăcit de trafic (noroc că merg cu motocicleta), după Ieşirea cu Sfintele Daruri. Tot e ceva, dar în timpul slujbei mintea îţi zboară în… curtea şcolii, de unde tocmai ai evadat. Te gândeşti la noua dirigintă, la noii colegi ai copilului tău, la noul program, la faptul că trebuie să-l iei peste 2 ore, la câte şi mai câte… În toată învălmăşeala asta de gânduri şi realităţi, observi un lucru foarte trist şi neobişnuit: în biserică – nici un copil! Normal, deoarece toţi erau la şcoală! Ce drăcovenie „pedagogică” o mai fi şi asta?! Ce act de „magie” ministerială îi ţine departe pe copiii ortodocşi români de liturghie, de un asemenea praznic, de puterea Sfintei Cruci şi îi bagă în clasele nereparate încă, dar cu o zi mai devreme?! De ce atâta grabă? Oare doar pentru faptul că întreaga clasă politică este prezentă în Parlament, unde are de dezbătut, chiar pe 15 septembrie, asumarea celor trei legi importante de către guvernul vremelnicului Boc? La toate aceste lucruri mă gândeam încă de dimineaţă, când am auzit clopotele chemând lumea la biserică. Îi chemau pe toţi, numai pe copiii români ortodocşi – nu. Deoarece, din ordin ministerial, ei trebuiau să fie încartiruiţi în şcoli, cu o zi mai devreme… Aşa am trăit, prieteni, şi această tristă situaţie: aceea de a-i vedea pe proprii copii plasaţi nefiresc între clopote şi… clopoţel. Da, astăzi clopoţelul – prin voinţă politică şi conştiinţă seculară – a fost mai tare decât clopotele bisericii. Astăzi, cu anasîna, s-a făcut un act pedagogic formal în paguba unuia duhovnicesc firesc, de când lumea. Astăzi, preoţii şi profesorii nu au mai stat laolaltă, în faţa copiilor, aşa cum au stat neîntrerupt de două decenii încoace, plus alte două milenii înainte. Astăzi, şcoala a fost lipsită de binecuvântarea Bisericii, de harul ei. Tot astăzi, Biserica a fost pustiită de copii, Sfintei Cruci închinându-se doar cei mari. „Salvaţi de clopoţel” – a fost un serial de comedie pe vremuri, la televiziune. Mă gândesc cu tristeţe şi neschimbată enervare: cum ar arăta acest titlul, adaptat situaţiei de astăzi? Voi ce ziceţi?

PS Cu umor amar, mă întreb asupra ultimului domeniu din pompoasa titulatură a Ministerului: acela al „Inovării”. Nu ştiu dacă în alte activităţi „Inovarea” le-a mers bine, dar ce ştiu este că „băieţii” au „inovat”, de data asta, ceea ce nimănui nu-i trecea prin cap! Ce ţi-e şi cu „inovaţiile” astea…

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *