Intrebari pentru un staret

Viaţa ne sileşte la nişte decizii, luate întru neputinţă, care ne smeresc.

Scrie stareţul Nectarie de la Optina:

 

„Să nu fii cu nebăgare de seamă faţă de tine însăţi şi viaţa să o trăieşti cu chibzuinţă şi potriveală şi aceasta îţi va fi de folos şi vei fi liniştită.”

 

Minunată promisiune a păcii, printr-o reţetă atât de simplă! Am căutat-o zile în şir, răsfoind cărţi, după ce o comentatoare a site-ului nostru, bine-intenţionată de altfel, spunea, printre altele:

 

–Şi voi sunteţi conflictuali, citindu-vă, n-am găsit pacea de care se vorbeşte…

 

M-a durut remarca ei mai mult decât cele mai acide critici, primite de-a lungul timpului. Căci, în ce mă priveşte, avea dreptate. Nu ştiu să scriu texte fără conflict. Mă supun acestui deziderat al compoziţiei literare, mai mult decât poruncii a cărei împlinire ar crea cu adevărat o atmosferă creştină. Dar mă smeresc, întru neputinţa mea.

 

Iată, încerc să scriu un eseu despre milostivire, dar oare după câte fraze, cei doi smurfi care se încaieră au să-şi arate pielea albastră?!

Îţi poţi lucra milostivirea, încetând să interzici aproapelui tău o îndeletnicire care îi face plăcere. E vorba de acea potriveală, printr-o nuanţă a vieţii lui, de care vorbeşte stareţul Nectarie. Astfel, lucrul acela nu mai ţine de plăcere, ci de chibzuinţă.

 

Eşti milostiv, frate, când nu-l mai vânezi, făcându-l să se simtă vinovat pentru un mic obicei, care nu face rău nimănui: contemplaţia, lectura, rugăciunea… Eşti mai milostiv când nu-i judeci „pierderea timpului”, atunci când zăboveşte în ceva, care îi aduce bucurie. Şi nici nu te costă cine-ştie-cât.

Şi mai ales, nu-i defăima ,cu voce ridicată, aproapelui mai slab micile îndeletniciri: gătitul mâncării, plimbatul copiilor, trezirile de noapte, ca să-i adoarmă la loc. Mă doare, ori de câte ori întâlnesc o voce, care-i spune unei mame cu prunci:

 

-Ce mare lucru e slujirea ta? Eu, eu, eu sunt cel important! Eu am salariu mare. Eu sunt stresat. Tu doar duci gunoiul clipelor pe care eu le trăiesc, în mod motivat.

 

Îţi lucrezi milostivirea, frate, când încetezi să-l striveşti pe aproapele care te slujeşte peste cât poţi tu să-l plăteşti, mai şi gândind despre el: lasă, că puţină smerire nu-i strică!

Pe stareţul Nectarie îl întreba o ucenică:

 

-Pe ce cale să mergem către Dumnezeu?

 

Şi cât de frumos îşi adresează preasfinţitul răspunsul: „Mult iubitoare de Dumnezeu Olga Mihailovna”. Câtă tandreţe, ce poleire a sufletului oiţei cuvântătoare! Când în lume voi întâlni această nobleţe a relaţiilor, textele mele nu vor mai fi conflictuale, presupun.

Şi ne arată minunatul stareţ, prin scrisoare, cum să găsim calea către Dumnezeu:

 

-„Prin purtarea cu smerenie a situaţiilor grele în viaţă, printr-o purtare smerită a bolilor trimise de Domnul, printr-o nădejde smerită… printr-o smerită rugăciune pentru ajutor de Sus întru izgonirea tristeţii şi simţământului descurajării, căci duşmanul mântuirii încearcă să ne ducă la deznădejde… care îl lipseşte pe om de harul lui Dumnezeu şi îl îndepărtează de milostivirea Lui. Trebuie să vă îngrijiţi ca predispoziţiile şi faptele vieţii voastre să fie spre Slava lui Dumnezeu şi zidirea aproapelui.”

 

Cât aş vrea să pot cere şi eu sfat, preabunule, pentru că nu înţeleg nădejdea smerită. Aş vrea, să am o nădejde mare, cât credinţa, cât iubirea…

Este smerenia un algoritm afectiv care poate fi aplicat şi celor trei virtuţi creştine? Adică se cade să avem şi o credinţă smerită şi o iubire smerită şi o nădejde smerită? Nu cumva, aplicându-le micşorarea, ghemuirea pe care o implică smerenia, le reducem însemnătatea şi clocotul trăirii, până la temperatura pasională a credinciosului căldicel?!

 

Pun doar întrebări, ca una care trăiesc în lume şi pricep puţine dintr-ale înţelepciunii. N-aş vrea să-mi fie interpretate ca întoarcere a vorbei, ca mod conflictual de adresare… Căci port o nesfârşită recunoştinţă stareţilor de la Optina, pentru comorile duhovniceşti, rămase de la ei.