LOADING

Type to search

La han cu îngerul

Editoriale

La han cu îngerul

Share
Nu voiesc să îndrăznesc mai mult decât povestea lumii. Scrisă şi nescrisă. Ştiută şi uitată. Dacă ar fi să spun ceva nou, dacă ar fi să mă numesc teolog, aş spune oamenilor povestea îngerului meu păzitor. El, cel ce-mi este cel mai fidel martor al clipelor de viaţă.
Cu câteva zile în urmă mă plângeam că oamenii îndrăznesc să îmi confişte biografia. Ei bine, am greşit. Oamenii nu  aduc nimic nou sub soare. Ei te văd precum tu doreşti să te vadă şi precum ei doresc să te vadă. Niciodată însă nu te văd pe tine, pe omul de dincolo de tine, pe sfântul cel iubit de înger şi aşteptat în cer de Dumnezeu…
Omul te vede alb când tu eşti albastru. Omul te simte rege când tu eşti cerşetor. Omul te scufundă în derizoriu când Dumnezeu te iubeşte cel mai mult. Mă gândeam chiar acum la acei ce au avut şansa lanţurilor din temniţele comuniste. Şansa de a fi asceţi, de a se ruga intens, de a-şi ierta duşmanul. Poate şi şansa părintelui de la Tanacu, despre care lumea nu ştie că va ieşi sfânt de pe uşa închisorii…
Mi-e teamă doar atunci când lumea mă vede ca sfânt. Sfinţii şi regii sunt uşor de ponegrit, de dărâmat şi par sortiţi uitării. Evident că nu e vorba de acei ce sunt în calendar. Deşi, şi cu ei e o poveste lungă. Şi poate aceiaşi uitare. Dar, faptele tale bune, dacă nu sunt zilnice şi continue, pot deveni blestemul tău. Iisus Hristos însuşi a fost dus pe cruce pentru că unii se plictisiseră de minunile sale. Vroiau ceva mai mult, ceva mai tare… Înţelegeţi? Mă înţelegeţi?
Cu neşansa de a nu fi stat niciodată la masa unui han străvechi, cu iertare pentru eventualul vin bun ce nu l-am băut în viaţă, vă doresc zile blânde şi rămân acum la o poveste cu îngerul meu…
                        
Aceeaşi masă, stropi de tăcere,
Carafa veche, vinul flămând,
Şi doar un înger părea că-i cere,
Omului singur, un scaun blând.
Ce ai cu mine, eşti bun, desigur,
Du-te departe, du-te te rog,
În noaptea asta vreau să fiu singur,
Doar eu şi moartea, veşnicul drog.
Nici o splendoare, lumea mă doare,
Visul se sparge, somnul e gol,
De-atâta vreme ard în eroare,
Aceiaşi piesă, acelaşi rol.
Nimeni nu ştie, ce sunt pe lume,
Ce am în suflet, ce port în gând,
Sunt ca o mare prinsă în spume,
Dusă pe maluri rând după rând.
Tu, înger vrednic, un zbor ferice,
Ce-ţi pasă ţie, eşti rai plăpând,
Ai interese, albe şi vise,
De mântuire peste pământ.
Noi, cei cu oase, cu emisfere,
Robim prin suflet, fără un rost,
De la zidire viaţa ne cere,
Aceiaşi moarte, acelaşi cost.
Ştiu, ai o lege şi datorie,
Mereu cu mine vorbind de rai,
Mai bine pleacă, dor să îmi fie,
Şi din speranţă flori să îmi dai.
Îngerul tace, ascultă paşnic,
Fără de silă, smerit, duios,
Pare el însuşi cerul cel darnic,
Solul răbdării, Iisus Hristos.
Aceeaşi masă, un om ce plânge,
Acelaşi înger, vechi, de demult,
Şi-o vorbă lină, care se stinge,

Stai, mi-e mai bine, tac, te ascult…

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *