LOADING

Type to search

Editoriale

Mama!

Share

După ce s-au mai liniştit apele în urma evenimentelor din decembrie ’89 a venit la noi o doamnă care lucra la Centrul de primire a copiilor orfani şi ne-a spus că dacă vrem să botezăm un copil ar fi bine să venim căci în curând aceştia vor fi duşi în străinătate şi să nu rămână neîncreştinaţi.

Dând curs îndemnului am pregătit cele necesare şi  ne-am dus.

Am botezat un băieţel şi o fetiţă care erau « daţi » unor persoane din Irlanda.

Băiatul fusese înfiat de o familie de preot , cel puţin aşa scria în acte (nu ştiu dacă vreun reprezentant al instituţiei respective sau altă instanţă cu îndatoriri specifice verifica identitatea celor care veneau din toată lumea în România să ia copii) şi fetiţa, Maria, avea de asemenea actele pregătite să plece în altă ţară.

Văzându-i am  propus familiei mele, fără să vorbim înainte despre această eventualitate, să înfiem fetiţa.

Dar încercarea mea nu s-a finalizat rezumându-se doar la câteva discuţii contradictorii motivate bineînţeles, de faptul că aveam deja trei copii dintre care unul de nici doi anişori.

Ştiu că nu m-am bucurat de faptul că fusesem naşă de botez , conştientizam că prestaţia mea era infimă şi am rămas cu un adânc regret şi cu o amintire ce –mi răscoleşte şi acum conştiinţa.

În momentul când o ţineam în braţe pe Maria – o fetiţă brunetă, micuţă şi vioaie – şi mă pregăteam s-o duc la botez am auzit-o strigând : mama ! şi iarăşi : mama !

M-am înfiorat şi le-am spus celor de lângă mine că pruncul din braţe m-a strigat dar ei au zâmbit căci era imposibil ca un copil de trei luni să vorbească.

Fetiţa stătea cuminte, nu plângea şi se uita la mine.

Am împlinit cele ce se cuveneau, am lăsat copilul şi am plecat dar multă vreme mi-a tot răsunat în suflet strigătul acela sfâşietor: mama !

Miluieşte, Doamne pe toţi copiii dar mai ales pe pruncii Tăi cei fără de părinţi !

De la Revoluţie încoace aleşii noştri se tot aliniază la dorinţele şi obiceiurile altora uitând că ei sunt acolo, « sus »  pentru noi românii pentru a ne reprezenta interesele.

Protocoale peste protocoale, întâlniri la nivel înalt sau cu paharul plin în luxoasele restaurante – toate acestea nu fac decât să mai adauge la nefericirea noastră încă un bobârnac.

Dacă pentru cei de-acasă nu putem face mare lucru ca să-i ferim de « binefacerile » noilor angajamente politruce oare ce şansă mai au copiii instituţionalizaţi ?

M-am tot întrebat : ce-or face finii mei care acum trebuie să aibă cam douăzeci şi doi de ani fiecare– sunt sănătoşi, sunt iubiţi de familia adoptivă, nu cumva consumă droguri, nu au pornit pe căi greşite ?

Cred că orice om , odată strămutat din pământul care l-a născut, are în suflet acel dor nelămurit pentru ceva.

La fel copilul orfan simte ca o rană lipsa dragostei dintâi care să-i ofere motivaţia interioară de a se integra şi de a iubi la rândul său .

O povară grea şi apăsătoare care-i aminteşte mereu că pe el nimeni nu l-a iubit şi nu l-a vrut.

Acel nimeni este tot ce contează cu adevărat în viaţa lui căci este parte integrantă a propriei fiinţe : mama care l-a purtat în pântece.

De aceea  – vitregit de părinţi şi de ţară când află că este copil abandonat încearcă s-o găsească pe cea care i-a dat viaţă pentru a vedea cum este femeia care l-a părăsit. « Mama mea şi tatăl meu m-au părăsit dar Domnul m-a luat» spune Proorocul.

Multe familii tinere nu se pot bucura de prezenţa unui copil în casa lor.

Încearcă fel de fel de tehnici moderne de fertilizare fără însă a primi ceea ce-şi doresc.

Poate aşa vrea Dumnezeu ca acestor tineri să le vină gândul cel bun de a milui un copil orfan luându-l să le fie fiu sau fiică.

Apoi după un timp dobândesc şi propriul copil căci minunate şi neştiute sunt căile Domnului.

Şi câtă bucurie poate să le dăruiască o fărâmă de omuleţ nevinovat !

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *