MARATONIȘTII DOMNULUI

De vreo trei ani locuiesc, de nevoie, într‑un apartament repartizat de Primărie într‑un bloc. Imobilul interbelic dintr‑un şarmant cartier bucureştean (Mântuleasa) în care m‑am născut şi în care am locuit vreme de exact 50 de ani a intrat în programul de consolidare, fiind încadrat la clasă mare de risc seismic. Adică are bulină roşie…

Acest imens bloc al Primăriei plin de bucureşteni scoşi din casele lor „şubrede” (imobilul meu micuţ sunt convins că ducea fără probleme măcar un cutremur de anvergură) este plasat ultracentral, lângă Biserica Sfântul Spiridon „vechi” şi la numai un pas de casa Poporului/ Palatul Parlamentului. Vă imaginaţi că în trei ani n‑am ratat nici un concert, miting, eveniment de stradă, târg, salon, festival, raliu, paradă… Şi, desigur, nici celebrele maratoane – mai mult nişte mega‑toane ale unor enigmatici organizatori, puşi pe sigilat centrul Bucureştiului cu orice preţ, în multe dintre duminicile cu temperaturi acceptabile de peste an. Şi aici voiam să aduc discuţia: la întâmplările de la ultimul (şi cel mai grandios!) maraton organizat, nu se înţelege de ce, sub auspiciile unei… bănci comerciale. Noi ştim că activitatea bancară pentru respectivii angajaţi este una statică prin excelenţă, iar ideea năstruşnică de a căpia oamenii şi a‑i convinge să se fugărească pe străzi, parcă în contrapartidă, ţine de domeniul literaturii candid‑amare a lui Ilf şi Petrov. dar asta e vajnica lume nouă în care trăim, iar oamenii şi‑au pierdut nu numai busola, ci şi simţul ridicolului.

Câţiva însă, nişte retrograzi, de bună seamă, nişte „fanatici religioşi”, ne‑am luat curajul şi am traversat până la urmă în zig‑zag şuvoiul de omenire transpirată, care icnea şi gâfâia de mama focului într‑o târşeală zgomotoasă de pantofi de sport, şi ne‑am strecurat în acea duminică dimineaţă spre Biserica Sfântul Spiridon. mică şi cochetă, primitoare şi intimă, rectitorită după 1990 (ea a fost demolată în timpul marelui patriot Nicolae Ceauşescu), vatra de rugăciune îşi aştepta, cuminte, credincioşii. Coborând cele câteva trepte şi păşind în minuscula incintă, deja stresul şi neplăcerile exterioare parcă au căzut de pe sufletul tău ca solzii de pe ochii orbului din Evanghelie. La câteva momente însă după ce mi‑am tras sufletul bucuros că sunt la Liturghie, văd prin biserică risipite câteva persoane de vârste şi stări diferite, îmbrăcate ciudat. O doamnă respectabilă – părea directoare într‑o „multinaţională” – era în pantaloni negri mulaţi, cu o sticlă de apă în mână şi cu un tricou fosforescent pe care avea un număr mare; ea se închina cu mare evlavie, la momentele potrivite, fără greş. Mai era un tânăr în şort şi bluză de trening, cu un ceas sofi sticat la mână, care clipocea întruna; un pensionar în bascheţi, în pantaloni de sport trei sferturi, cu o plasă în mână şi o şapcă la subraţ; doi copii mărişori, fosforescenţi şi ei, dar şi îmbujoraţi de frigul lui octombrie… O altă umanitate decât cea obişnuită trăgea acum la biserica noastră „de buzunar”, şi când am înţeles, m‑am luminat: vasăzică maratoniştii fugeau ei ce fugeau,
dar când ajungeau în dreptul bisericii apucau la dreapta, intrau în curte şi apoi în locaş – că doar era duminică. Şi aşa, cu un picior la maraton şi cu un genunchi plecat în biserică, au împăcat bucureştenii noştri inventivi şi nevoia de mişcare (maratonul) şi dorinţa de a sta la slujbă (Liturghia).

Iată cum geniul multimilenar al românului pus să supravieţuiască între trenduri (tendinţe, curente) istorice îl scoate cumva, dar îl şi vâră într‑o teribilă încurcătură: stătea el cu trupul în biserică, dar cu mintea alerga în continuare la maraton, iar când fugea pe străzi, cu trupul se mişca mecanic, întruna, însă cu mintea era branşat la cele sfinte, tainice, ale Domnului. Pas de mai înţelege ceva!

Răzvan BUCUROIU