LOADING

Type to search

Editoriale

Mărunţişul unui portret

Share

Citesc o predică a preotului Dorin Picioruş, găsind în ea un portret al lui L, al eternei sale atitudini faţă de copilul său. Iată descrierea pe care i-o face preotul Dorin, fără să-l fi cunoscut vreodată personal pe acest tată.

 

„Nesimțitul e întotdeauna un tren care circulă cu 300 km la oră…şi care nu vede niciodată ce se întâmplă în jurul lui. Mergând mai mereu cu maşina sau cu avionul, neintersectându-se mai deloc cu viața scăpătată şi adusă de spate…având viața asigurată, nesimțind o afecțiune profundă decât pentru el şi imaginea lui…nu are grijă…nici timp…nici atenție…la fața altora.

 

Fețele îi trec prin fața ochilor ca niște picturi…la care nu reflectă. Şi chiar şi atunci când află, că o anumită față e fața unui om profund, valoros, fundamental pentru această lume… el nestând toată ziua la masă cu valoarea…nu îi face nici aceea o prea mare impresie.

 

Acest om valoros era pentru L. propriul copil, care deşi avea doar şapte ani, luptase până la cinci ani cu o boală grozavă, din al cărui abis puţini pot evada. Întâlnesc uneori prin parc copii de 11, 12 ani, cu acelaşi diagnostic, dar care nu s-au recuperat şi mă cutremur.

 

Unul din ei mânca iarbă, dându-se în leagăn cu gesturi impulsive şi când i-am oferit ciocolăţica pe care o aveam la mine, a alergat la un adult să i-o desfacă, fiindcă şi acest gest era prea complicat pentru el. Bănuiam că era un fugit de acasă ori de la orfelinat, nicidecum un frate de suferinţă al copilului, cuminte acum, de care mă ocupam.

 

Merg către făptura–martir care îl însoţeşte pe cel sărac cu duhul şi îi vorbesc de posibila vindecare, trebuie să o încurajez, căci îi cunosc iadul de fiecare clipă. Iată, chiar acest copil, comoara vieţii mele, a fost la fel: vreme de doi ani se arunca în faţa maşinilor şi alerga glonţ spre leagănele în balans, se trezea de câteva ori pe noapte urlând, nu voia să mănânce, n-a renunţat la biberon şi la pempers multă vreme, până când…

 

Schimbăm câteva informaţii despre tratament, despre injecţii, da şi ei le-au încercat pe toate. Unele mame au abandonat, nereuşind să ţină un asemenea copil ceasuri întregi în anticamera singurului medic din Bucureşti care are curaj să-i trateze.

 

În occident, boala se ameliorează cu delfini, cu terapia abba, cu fonduri uriaşe, investite pentru ca viaţa lor să continue cumva, dar de vindecări nu am auzit. Le spun mamelor şi ultimul remediu, decisiv pentru vindecarea copilului: sfânta împărtăşanie.

 

Acest copil a cărui mânuţă o strâng, protagonistul unei minuni, se abţinuse să-l deranjeze din drumurile sale europene, din cursurile sale postdoctorale, pe tatăl dezinteresat de viaţa sa.

 

După ce, cu multă întârziere, acesta vine să aducă pensia alimentară, îşi mai amână de două ori şi vizita stabilită pentru acea zi, chinuind copilul, a cărui răbdare nu este antrenată (până nu demult, cea mică nu suporta să aştepte nici zece secunde la trecerea unei maşini, preferând să se izbească în ea).

 

Când îşi întâlneşte tatăl, fetiţa îl anunţă că îl va pedepsi pentru lipsa lui de cuvânt, pentru amânările lui, pretinzând să i se cumpere o păpuşă scumpă. Întârziatul consimte, dar pe furiş sustrage costul exact al jucăriei din plicul cu pensia alimentară pe ultimele patru luni. Mărunţiş, nu-i aşa?!

 

Sau poate raţionamentul lui L. a fost mai ambiţios: „Nu s-a născut omul, să mă pedepsească pe mine!” Chiar aşa.

 

Spune mai departe, părintele Dorin:Sfântul Lazaros, sărac și bolnav, nu a fost primit în Rai din cauză că a murit la poarta bogatului…ci pentru că a stat în credință până la sfârșit…chiar dacă ar fi avut o mie de motive să nu fie om curat la suflet…în mijlocul unei lumi mai câinoasă decât câinii.

 

A rămâne în credinţă, când răutatea îţi muşcă piciorul şi sufletul, iată lucrul cel mai greu. Strig uneori noaptea, de dincolo de vis, de teamă ca hoţul din plic să nu se strecoare cumva şi în subconştientul meu, furându-mi-L pe Hristos.

 

Neştiutor, copilul se joacă îndelung cu păpuşa „primită de la tata”, o pune să danseze cu toate celelalte, o prezintă, îi inventează o voce, în teatrul ei pesonal. Este fericită, fiindcă nu a observat că toate lucrurile inteligente pe care i le-a povestit celui îndelung aşteptat, au primit acelaşi răspuns insensibil: înţeleg! înţeleg!

 

Tată Ceresc, nu-i uita pe sărmanii Tăi, mai ales când aceştia sunt copii! Bucuria pe care Tu le-o poţi da este cu mult mai de preţ decât prezenţa unui tată pământesc şi decât banii lui. Fie ca această bucurie să nu le lipsească nicicând! Amin.

Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up