LOADING

Type to search

Meditatorul minunat

Editoriale

Meditatorul minunat

Share

La început, fusese convinsă că nu va putea face compunerea. Avea doar câteva cuvinte-cheie, prin care ar fi descris iarna: sclipirea zăpezii, albastrul frigului, patinatorii care veneau cu ghetele pe umăr, să se învârtă în ţarc. Şi săniuţa, trasă jalnic, de un copil fără prieteni.
-Doamne, iar am să iau patru la limba română! Şi nu este chimie, să nu pricep experienţa, nici tehnologie, cu tabele plicticoase, este limba mea, plină de cele mai frumoase cuvinte, doar că eu nu ştiu să le alătur, ca să compun un peisaj, în 15 rânduri de caiet.

Dimineaţă de decembrie, cu sclipiri albastre ale cerului şi nori albi-roz, desenaţi de pensula grăbită a vântului. Răsăritul de soare se lasă aşteptat, prelungind frigul nopţii.
Zăpada din faţa vizuinei va rămâne până la primăvară neatinsă, protejată de somnul de urs.
Pe lacul îngheţat, exersează patinatorii, în muzică de vals. Copiii au derdeluşul lor, cu sănii gălăgioase, nasuri roşii, fulare roşii.
Câinii oraşului latră în cor, tânjind după lupoaice fără zgardă, lângă care să alerge până în inima pădurii, până în inima iernii. De bucuria libertăţii, s-ar face covrig la picioarele lor, le-ar linge blana aspră de sălbăticiune, le-ar atinge pieptul cenuşiu şi ar respira către boturile lor. Apoi ar urla în haită. În fiecare noapte de iarnă, acesta este visul câinilor de oraş, cărora nu le mai ajunge doar o plimbare prin parc, cu lesa ţinută strâns. Dar stăpânii lor habar n-au de nimic şi aprind focul în sobă. Ei au un ziar de citit, despre mari şi îndepărtate căderi de zăpadă.

-Doamne, Te iubesc, a spus fetita de clasa a saptea, cand si-a terminat „peisajul de iarna”. Ce bucurie, că m-ai ajutat sa scriu! N-am să uit niciodată cum nu m-ai lăsat la necaz. Şi doar ştiam, Tu eşti Cuvântul, de ce nu te-am rugat mai devreme? De azi încolo, Tu Doamne eşti meditatorul meu minunat!
Fetiţa răscoli cărţile, aruncă o privire spre orar, se gândi la părinţii care ajung mereu târziu acasă, apoi umerii îi căzură. Se îndreptă abătută spre icoană:
-Iartă-mă că îndrăznesc: n-ai putea cumva… şi la mate?

Ani de zile mai târziu, ea îşi întrebă Îngerul:
-Cum ţi-ar place să scriu? Ca Stendhal, ca Ionel Teodoreanu, ca Tadeus Dolega, ca Cella Serghi?!…
-Scrie frust, fără înflorituri, fără să umpli pagini. Cuvântul nu are nevoie de fard, nici de volum, când ai ceva de spus. Nu e nevoie să-ţi seduci cititorul. Învaţă de la stareţi. O frază din înţelepciunea lor îţi hrăneşte sufletul o zi întreagă. Cu ea în gând, îţi poţi face cu sprinteneală slujirile şi alergările. Poţi suporta milogeala copiilor, pentru câte n-ar fi trebuit să-ţi ceară şi nici n-ai de unde să le dai. Poţi aştepta venirea serii, când clopotul de vecernie te absolvă de toată răutatea zilei. Te poţi ruga…
-Cunosc un asemenea stareţ, de azi încolo voi învăţa cu el! Este neasemuitul poet al Rugului Aprins – Ieroschimonahul Daniil de la Rarău.
Luă scăriţa de bibliotecă şi îi coborî toate cărţile. Dar simţi că nu erau destule, deşi Părintele scrisese atât de multe caiete, încât puse unul peste altul, i-ar fi ajuns până la bărbie. Stând în picioare, desigur, ca în faţa unei sfinţite icoane.
Încă erau în manuscris. Şi sufletul acela de fetiţă înfometa după ele…

Elena Frandeş

Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *