Memoriile unui neam

    Ţin în mâini „Memoriile” Mitropolitului Bartolomeu Anania.

    E o carte groasă, cât o cărămidă, numai bună de aşezat la temelia unei cetăţi, crisalidă pentru sufletul unui neam. Simt că ar trebui deschisă de degete îngălbenite de vreme, groase, butucănite de urgiile unui veac prin care nu au curs numai clipe ci şi sânge. Mâinile mele sunt albe, pufoase parcă de atâta libertate care, uneori, a fost închisă de albul murdar al libertinajului. Vor fi fiind însă, sunt sigur, destule degete, zdrobite, ciuntite, cu cicatrici adânci, care să deschidă filele acestei cărţi bătrâne. Unii vor căuta aici ocara, aflându-şi, cred, blestemul. Alţii o vor mângâia ca pe o amintire dragă.

    Justinian, Sofian, Benedict, Grigore, se vor desprinde a slavoslovi cu har, încercând să desluşească chipul bun al unei memorii ce stă să se închidă peste un veac amărât. Vor fi şi mulţi Georgeşti, Crăciuni, Iustini, Trifi, mimi ai unui mare duh întunecat ieşit din vremi şi, poate, încă viu. Cu toţii au fost înfruntaţi la vremea lor şi au râs crezând că vor birui. Autorul s-a împotrivit năprasnic, dar s-a retras în smerenia monahului atunci când schimbarea s-a vădit imposibilă. A rămas refuzul, demnitatea aceea a unui „nu!”, care într-o ierarhie răsturnată a valorilor e, de fapt, unica fiinţare posibilă.

    Cartea, fidelă pe cât poate, Cărţii, nu îi va lăsa pe mimi să se lăţească murdărind amintirea. Ceea ce ea naşte e mai degrabă dragoste, mai mult, mult mai mult, decât o ură. E biserica, ascunsă azi după minutul grăbit, e neamul, de care acum nu prea mai pomenim, rătăciţi printre stelele galbene ale unui steag albastru, e limba, în care părintele mitropolit nu a vorbit ci a trăit.Tustrele descriu coordonatele unui punct de pământ care nu are a se aşeza numai aici ci şi dincolo. Aşa se face că buchea nu se opreşte ca orice depănare de memorii. La fel ca siajul unui vas în care înoată delfinii, ea se lasă peste vremea de acum încercând să îşi afle odihna în urmaşi. Că are deja destui, o ştie prea bine, dar parcă acum ea năzuieşte să le lase amintirea unui drum-cărare, pe care oricine poate încerca a păşi pentru a-şi afla menirea.

    Tumultul unei dictaturi nu va iţi doar săbii şi urgie, ci şi frumuseţea unui surâs care, crescut dintr-un scrâşnet, e cu atât mai liber şi mai frumos. Ceea ce lasă „Memoriile” seminaristului Anania, ale deţinutului, ale monahului şi scriitorului, e mai ales lecţia unei dureri trăită frumos, până la capăt. E singura izbăvire posibilă din mrejele pe care comunismul le-a aruncat acum un veac peste lume, şi care nu s-au sfâşiat pe deplin, poate, nici până astăzi.