Mintea abisală şi ieşirea din akedie. Ajutorul Sfântului Nectarie

Un bărbat pe care îl întâlnesc adesea pe stradă, a început astăzi să latre la mine. Altădată îmi şuiera cuvinte obscene, acum a găsit acest mod de a-mi spune: eşti o javră! Suntem unul lângă altul, în trecătoarea îngustă şi privirea lui întunecată mă cutremură. Când se îndepărtează puţin, îl aud fluierându-mă din urmă, ca pe un cîine. Poate a suferit un atac, poate că nu mai poate vorbi, încerc să-l scuz. Şi totuşi, mintea mea nu se poate împiedica să traducă ofensa:
-Eşti o căţea, madam!
Când nu fac faţă vieţii şi totul mă deprimă, nu iau pastile, mă odihnesc. Îmi dau seama că somnul în care pot să mă cufund este un dar antidepresiv, aşa cum a fost mersul pe jos, prin aer curat, vreme de câţiva ani. O crampă dureroasă mă împiedică să-l mai folosesc acum, aşadar, ce-i de făcut cu depresia?
Cufundarea în somn, la oricare ceas al zilei, este inversul consolării cu cafea, din alte timpuri. De ce să-mi biciuiesc fratele-corp? Oricum e căzut, nu mai poate. De ce să creez un text, prin stimulare mentală (da, inspiraţia şi scrisul sunt antidepresive, căci ai sentimentul că însemni ceva pentru îngerii inspiratori; că doar nu-ţi închipui că tu eşti cea care scrii?!). Ai motivaţia, adică exact ceea ce se pierde în akedia.
Astăzi refuz ceşcuţa aurită, căci mi-e milă de durerile corpului meu, pe care cafeaua le-ar amplifica. Încerc să citesc acatistul sfântului arhanghel Rafail, tămăduitorul neputinţelor omeneşti. Şi nu pricep nimic, într-atât s-a degradat mintea mea, într-atât nu mai sunt eu.
Trebuie să plec, să plec din mintea aceasta!
Cufundarea în somn ma coboară de la etajul unde un duh rău a reuşit să pătrundă, golind-o de orice bucurie, de speranţă, de imaginea de sine, cea dăruită mie de Dumnezeu. Cobor pe o plajă necunoscută, iar cel-rău habar nu are de ea, ca să mă caute şi acolo. Ascult valurile şi sunetele de scoici, zornăite la ţărm. Ascult un glas plin de iubire:
-Întinde-te pe nisip şi lasă-te încălzită de soarele interior. Contemplă-ţi viaţa: Cum să fii deprimată când semeni cu Dumnezeu? când energia Duhului Sfânt circulă prin toate arterele tale?!
Mă trezesc din somnul cel scurt cu o minte curată, nici urmă de akedie. Mă simt odihnită, ca după o vacanţă la mare. Îmi amintesc dealurile cu rododendroni din spatele plajei şi o mănăstire cu colonete albe, undeva pe deal.
Glasul consolator continuă parcă:
-Nu te învinovăţi de lene, a fost un somn terapeutic. Corpul tău a secretat un remediu al liniştirii profunde, pe care alţii abia dacă-l obţin, cu doze chimice mari, prin spitale.
În odaia ta, insuportabilă ieri, totul s-a schimbat. Faci cu bucurie cel mai mic gest şi parcă auzi în apropiere fâlfâirea de aripă a Îngerului tău. Seamănă cu sunetul mării interioare.
Privesc câteva imagini din insula Eghina şi recunosc ţărmul de mare, vizitat în starea abisală a minţii. Cine m-a dus până acolo, cine mi-a reconstruit castelul de nisip al fiinţei, pustiite de akedie? Cine mi-a sărit atât de grabnic în ajutor?!
Bucură-te, sfinte Nectarie, că încă o dată m-ai scăpat din ghearele celui rău!

Elena Frandeş

sursa foto: pixabay.com