LOADING

Type to search

Misiunea de pace

Editoriale

Misiunea de pace

Share

Un război al credinţei (pentru ca aceasta să nu se piardă în legarea inimii, în fierberea inferioară pe care o implică un conflict) trebuie să semene cu iubirea.

 

Iubeşte-ţi duşmanul

 

Eu înţeleg de aici că, oricum l-am înfrunta pe adversar, se cade să adăugăm fiecărei răni pe care i-o facem închinăciunea cavalerească a prieteniei. Iar la sfârşitul luptei, îmbrăţişarea. Unde mai este atunci duşmănia? Poate că dizolvarea ei, stingerea întărâtării şi nu câştigul de teritorii a fost, de fapt, ţelul schimbului de săgeţi între cei atât de puternici în credinţa lor.

 

Se spune că un asemenea război elegant a fost cel între templieri şi islamici, „cavaleri în sensul ritual al cuvântului, adică iniţiaţi în tainele prezenţei centrale şi misterioase care trebuia apărată, care trebuia păstrată, respectată şi onorată.” (A.Scrima, Timpul Rugului Aprins).

Astăzi, fiind de aceeaşi credinţă şi limbă, ne luptăm între noi uitând de iubire, de cavalerism, de îmbrăţişarea finală. Şi Duhul se îndepărtează, lăsându-ne goi şi dizgraţioşi, iar jubilaţia de o clipă (l-am ars!) se transformă în ruşinarea persistentă de-a nu fi ştiut să-L păstrăm, să-L respectăm, să-L onorăm pe Hristos.

 

Se pare că în luptele urâte ne pierdem şi sănătatea

 

Substratul psiho-somatic se menţine doar dacă trupul este învăluit în Duh. Este exact ceea ce refacem, mergând să ne închinăm sfintelor moaşte şi rămânând o vreme în preajma lor.

 

Dacă ne-am putea opri, când suntem atraşi în conflict, dacă l-am auzi pe Înger strigând:

-E o ispită!

Un simţ greşit al onoarei pe care o avem de apărat, ne îndeamnă să ne justificăm, ridicând progresiv tonul, până la atacarea celuilalt. Trăim o beţie a mâniei şi, ca la orice dependent, ea tinde să devină zilnică.

Ne sfătuieşte Cuviosul Paisie Aghioritul să nu ne facem nume bun în lume. Adică să nu ne pierdem vremea cu imaginea. Să-i lăsăm pe oameni să ne creadă nevrednici, să ne lăsăm clevetiţi, păstrându-ne surâsul (căci noi ne ştim curaţi) şi atunci le vom părea colegilor, ba oricărui om care se uită la noi, nebuni sau blegi. Dacă poţi îndura asta, eşti în iubirea lui Hristos! Şi vrei să-ţi spun un secret? Nici şeful nu te va concedia. Va trimite în misiunile certăreţe pe altul mai colţos. Nu te teme, vor fi şi misiuni de pace, în care tu vei putea sclipi ca nimeni altul!

 

Veşmântul şi chipul tău îngeresc le va fi atunci tuturor de folos

 

Tu doar nu ţi-l pierde!

 

Când o ţară se umple de prea mulţi războinici şi mânioşi, ca şi de prea mulţi petrecăreţi, misiunea de pace devine o profesie căutată. Crede numai şi pregăteşte-te zilnic pentru ea!

Nespus mă susţine Nicolae Steinhardt, cu „Primejdia mărturisirii. Covorbirile de la Rohia” (editura Polirom şi Mânăstirea Rohia, 2009). El şi Ioan Pintea mă ajută să înţeleg că perspectivele diferite asupra unui comportament cultural şi sinceritatea de a-l spune deschis nu este trădare a prieteniei, nu este întoarcere a vorbei şi nu se cere mărturisit la spovedanie ca păcat. Ţine de spiritul libertăţii mele de gândire să nu-l plac total pe cel care odată m-a cucerit cu scrierile lui. Altfel admiraţia, continuată şi pentru un text mai puţin inspirat, devine slugărnicie faţă de un nume de succes şi se transformă în disconfort sufletesc.

 

În viaţa monahului Nicolae au fost numeroase asemenea întâmplări, mai ales că a cunoscut şi a trăit într-o lume a celebrităţilor. „La Sartre viziunea e deznădăjduită şi demonică; ceilalţi ne sunt prin definiţie elemente perturbatoare, ne sunt vrăjmaşi şi, prin însăşi existenţa lor – coexistentă cu a noastră – unelte de chinuire”, scrie el. Mi-e teamă că sunt de partea lui Sartre (infernul sunt ceilalţi), dar vreau să învăţ de la Steinhardt nesupărarea lui pe viaţă, toleranţa, chiar faţă de cei cu care nu era, în anumite privinţe, de acord.

 

Tot în această minunată carte găsesc o frază, pe care o copiez în apărarea martirului şi poetului nostru Valeriu Gafencu, acuzat şi ofensat de curând de Institutul Național pentru Studiul Holocaustului în România. Scrie Steinhardt:

“România a fost singura ţară aflată sub influenţa germană în timpul celui de-al doilea război mondial în care evreilor nu li s-a aplicat programul de exterminare conceput de Hitler şi de oamenii săi. Mărinimiei acesteia a poporului român socotesc că trebuie să i se răspundă cu simţăminte de ataşament şi gratitudine.” (op. cit, p. 109).

Acest citat face parte dintr-o scrisoare, trimisă lui Alexandru Mirodan, emigrat în Israel (director al revistei Minimum, editor al „Dicţionarului neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română”, Tel Aviv 1986), căci cei doi scriitori corespondau şi erau prieteni. Nu se cunoaşte vreun răspuns al lui Mirodan, evreu şi el, care să-i conteste părintelui Nicolae aserţiunea. Cred că ea poate demonstra oricând dimensiunea excesului de a înfiinţa un institut de studiu al holocaustului în România.

Dar nu vreau sa fac nimanui un proces de rea-intentie, ci doar de necunoastere a realitatilor noastre.

 

18 februarie – 60 de ani de la mutarea la ceruri a sfantului Valeriu Gafencu

 

 

Gasesc in cartea lui Ioan Ianolide (Intoarcerea la Hristos) un portret, pe care acesta i-l face colegului sau de temnita:

„Valeriu soca prin constiinta pacatului, pe care il marturisea cu umilinta la modul personal si colectiv, intr-o vreme in care noi, desi eram crestini, nu aveam inca o adevarata viata duhovniceasca. Orgoliul se ascundea in noi sub mantia tainica a „onoarei” si a fost o lupta grea pana cand asa-zisa „demnitate” si onoarea s-au induhovnicit, trecand prin baia curatirii.”

Pentru cei care lucreaza acolo, la institutul de studiu al holocaustului, am copiat cu drag, acest portret. Seamana el cu cel al unui om, in stare sa ucida evrei?!

Si mai spunea Valeriu: ”Aveti credinta in voi! Oamenii ne-au parasit. Izbavirea va veni de la Dumnezeu. Jertfele de aici nu vor ramane fara rod.”

 

Dr. Aristide Lefa, student medicinist la vremea cand Valeriu urma sa suporte o interventie chirurgicala, marturiseste: “Fiindca noi nu aveam cele necesare pentru a-l opera in penitenciar, operatia a fost foarte mult intarziata de autoritatile comuniste.

Cand l-au pus pe masa de operatie nu i-au facut cum trebuie anestezicul sau acesta era expirat pentru ca trupul lui Gafencu nu amortise. Si l-au operat mai bine de jumatate de ora pe viu iar el nu a spus un cuvant. Si-au dat seama la final ce facusera, au ramas impresionati, dar viata unui detinut nu valora nimic pe atunci. A fost un miracol ca a supravietuit atat. Pe final abia mai putea respira, inima ii batea cu putere… I-am dat apa cu zahar caci n-aveam niciun tratament la dispozitie. Dupa ce a luat doua guri s-a ridicat si m-a mustrat usor: “Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi imi dati mie miere?”….Imediat ce i-a fost scos trupul afara si pus pe pamant, desi fusese o zi calduroasa, cu soare, pana atunci, in cateva minute s-a pornit o ninsoarea teribila care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.

Aceasta minune, petrecuta la moartea lui, ne arata ca insusi cerul marturisea pentru puritatea si nevinovatia acestui suflet.

Bucură-te, sfinte martir Valeriu Gafencu!

Să avem ajutorul lui. Amin.

 

 

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *