LOADING

Type to search

Editoriale

Modelul inimii calde

Share

IS HS Pantocrator Mrea Vatoped sec XIV

Cu fiecare Sfântă Liturghie ascultată, ne vindecăm de orbirea noastră din naştere – neiubirea.

Cum se face oare deschiderea unui suflet către Duhul lui Dumnezeu, când numai lumea îl alimenta până atunci cu slaba ei lumină, când numai pe ea îşi cheltuise intelectul şi inima? Dădea tot mai tare sonorul poveştilor ei, dar nici în cele care-i păruseră până atunci frumoase nu găsea urmă de cuvânt, doar zgomot, doar zgârieturi, practicate cu un bisturiu sadic asupra simţurilor lui. Şi sentimentul insuportabil de vinovăţie… când se ştia un dur, călcase până atunci peste oricine şi orice, înscenase, minţise, trădase. Şi cât de spiritual se crezuse adesea, apreciind ca absurditate cele ale Duhului, bravând cu aroganţa celor care nu-şi dau seama încă de moartea lor!

Inima, asta e totul! Să-ţi laşi schimbată inima de piatră, cunoscând doar bătaia metronomică rece, eficientă pentru lume, cu o inimă care să onoreze Numele Domnului, căci numai o astfel de inimă poate fi invadată de Duhul Sfânt. Modelul ei ne-a fost lăsat de Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeii, chirurgul fără de arginţi. Inima sa n-a împietrit nici după moarte, este moale şi uneori caldă, în răcliţa de argint. Modelul inimii calde ni-l oferă şi astăzi episcopul Longhin Jar de Bănceni, cel lacom de iubire pentru copii, de slujire a celor mai neajutorate vieţi. Să poţi lua la piept copilul părăsit, cel care n-a trebuit nimănui, pentru că nimeni nu se putea mândri cu el (acesta este criteriul pentru care, până la urmă, acceptăm o slujire: mândria cu care ne putem alege de pe urma ei), să-i accepţi dificultatea de a trăi ca pe o binecuvântată cale către Domnul şi să începi să lupţi alături de el, până ce-l vei face să întrezărească grădinile bucuriei! Cine n-ar râvni să poată avea un asemenea cavalerism?! Fiindcă atunci când Domnul ni-l vede, ne spală de culpabilitatea noastră. O scară paralelă vieţii de până atunci se deschide şi ne permite să urcăm, chiar ţinând în braţe copilul autist sau copilul bolnav de sida. Boala nu poate împiedica îmbrăţişarea, căci iubirea este cea care vindecă lumea aceasta, până departe.

Pe treptele inimii calde dispar comparaţiile cu performanţele acestui veac. Acel copil nu se va întrece în olimpiade la mate sau chimie (sunt mulţi antrenori pentru aceste discipline şi totuşi, de ce Iulia, eleva olimpică, a fugit la mănăstire?), tu vei fi antrenorul copilului acela într-un domeniu mult mai rar: al supravieţuirii. Şi cine, dacă nu Însuşi Domnul îţi va aşeza pe cap sau poate pe inimă, coroniţa?

Sfântul Luca al Crimeii, cel care a operat mii de orbi, redându-le vederea, face în predica sa la duminica orbului din naştere, două portrete antologice: al omului cu suflet nobil şi al celui josnic.

Cel nobil „este mereu concentrat, tăcut, niciodată nu vicleneşte, are un suflet deschis şi curajos, nu se teme să marturisească în faţa mai-marilor lumii acesteia adevărul curat. Se poartă faţă de apropiaţii săi cu nobleţe şi mărinimie; nu se preaînalţă în faţa nimănui, niciodată nu înjoseşte demnitatea celorlalţi, faţă de toţi este paşnic şi respectuos, îi sunt străine viclenia, faţărnicia, şi laşitatea. Oamenii cu suflet josnic nu sunt deloc aşa. Ei niciodată nu sunt serioşi, mereu sunt agitaţi, permanent îi supără pe apropiaţii lor, la fiecare pas viclenesc, sunt în stare să-i distrugă pe fraţii lor doar ca să trăiască ei mai bine.”

Este limpede că nobleţea umană ţine de vederea duhovnicească. Ne vom dori şi mai mult s-o obţinem, citind predicile părintelui Arsenie Boca:

„Orb fiind şi a căpăta, prin minune, o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întunerec. Ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochiului credinţei că ţi se descoperă Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului.”

Să-L mărturisim pe Domnul cu orice preţ şi riscând orice luare în derâdere! peisajele tainice spre care vom putea privi merită acest mic disconfort. Lumina interioară va creşte în noi, vom putea deosebi chinuitoarele, până atunci, duhuri rele, vom avea inspiraţia faptelor plăcute Domnului, cele care generează un alt tip de eficienţă, vom primi înzestrarea cu Duhul Cunoaşterii, hărăzit doar sufletelor curate şi bune, dincolo de premiile lor.

Tu, câştigătorule al gloriei pământeşti, poate victoria ta să biruie moartea?! Contemplă puţin, între două pahare înspumate, modelul Inimii Calde. Iată, dintr-o dată, te trezeşti şi desluşeşti moartea, din clipa viermănoasă de care jubilezi.

Tu, învingătorule de o zi, când vei începe să iubeşti?! când te vei confunda cu adevăratul Biruitor (e singurul Model, demn de nobleţea umană, singurul care a călcat moartea prin Înviere şi Înălţare la Cer), deci… când vei consimţi în fine, să te jertfeşti pentru noi?!

Elena Frandeş

Tags:

You Might also Like

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *