LOADING

Type to search

Nerăutatea Sfântului Macarie

Editoriale

Nerăutatea Sfântului Macarie

Share

Există mai multe feluri de mânie, decât de iubire. Mulţi recunosc că, până la vârsta lor, n-au cunoscut iubirea. Mânia însă, cine se poate lăuda că n-a trăit-o? Poate un copil de şapte ani. Nu întâmplător, de atunci nu mai primeşte împărtăşanie, fără să-şi plece genunchii sub patrafir, la spovedanie.

Atâţia oameni îşi sorb zilnic, ca pe o cafea tare, ceaşca mâniei, găsind firesc să şi-o provoace şi să se delecteze cu ea, transformând-o cumva în tabiet. Se roagă oare vreodată? Unii dintre ei da. Aceştia ştiu că există un ceas al zorilor sau al amurgului, când albia secată a sufletului, necurăţat de acest continuu exerciţiu al forţei, se umple de o inexplicabilă angoasă. Este ceasul când Îngerul te întreabă, cumva difuz, căci nu-i desluşeşti cuvintele, ci simţi doar o ruşine, un disconfort, o stare de cenuşiu înlăuntrul tău: Cui ai jertfit preaplinul energiei tale?

Căci mânia este un idol, de care Domnul este gelos.

Deşi păcatul trupesc este cel mai compromiţător şi angajează complet persoana umană”- scria Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii – „cred că păcatul supărării şi al enervării este mult mai grav. Insul care se enervează şi se răsteşte, insultă şi-şi iese din fire, nu numai că se dă urât în spectacol, dar se şi rupe cu totul de Dumnezeu. Cred că în toate locurile de pierzanie ale porturilor şi metropolelor lumii, în ocnele Guyanei şi în temniţele de la Sing-Sing, păcatele săvârşite nu strigă mai disonant şi mai jalnic la cer decât icnirile, certurile din senin şi insultele gratuite, proferate cu o ură vitriolată de arţăgoşi şi îmbufnaţi.”

Ce minunată pildă de-a face Voia Domnului ne-a lăsat viaţa cuviosului Macarie pustnicul. Cast, dar învinuit pe nedrept că va fi tată, el se lasă batjocorit de tot satul şi nu se dezvinovăţeşte că ar fi compromis fata, lucrând mai multe coşniţe, ca s-o hrănească şi pe ea. Câţi taţi din vremea noastră se şmecheresc să „iasă din criză” (că doar li s-a micşorat la toţi salariul, nu?) pe pielea copilului, uitând să-i mai plătească pensia alimentară, sau măcar amânând peste poate, punând la încercare răbdarea celui mic sau silind mama care-l creşte singură, să „împletească ea mai multe coşniţe”… Şi când, în durerile facerii, femeia strigă adevărul şi, regretându-şi acuzaţia, satul aleargă să-l slăvească pe Cuviosul Macarie, el fuge! Câţi dintre noi avem sprinteneala de-a ne ascunde, când slava omenească, îndreptăţită sau deşartă, dă năvală spre noi?!

Sfântul Macarie nu rămâne nerăsplătit pentru vieţuirea sa, căci Domnul îi dă o mare putere a mâinilor. Brusc, simt o încredere, că tot ce muncim astăzi, peste cât s-ar cuveni pentru plata primită de la oameni, păcăliţi de unul şi de altul, va fi compensat cumva printr-un har ceresc, care ne va face în alt mod viaţa uşoară. Doar să nu ne mâniem, să nu ne văicărim, să nu ne lăsăm prădată bucuria…

Până şi pe cuviosul Macarie încercau să-l convingă fraţii să renunţe la nerăutatea sa.

Iar el a zis : „doisprezece ani am slujit Domnului meu ca să-mi dăruiască darul acesta şi voi toţi mă sfătuiţi să-l lepăd ?”

Minunat este darul nerăutăţii! Un antonim al mâniei şi o cale uşoară de obţinere şi păstrare a bucuriei. Nu doar a noastră, ci şi pe a celorlalţi şi pe cea a Îngerului care vine, din când în când, să ne cerceteze viaţa.

Şi cum altfel putem lupta cu duhurile răutăţii, de care e plin văzduhul lumii acesteia, decât lucrându-ne, cu smerenie, rucodelia bucuriei zilnice?! Veghind să-i ţinem la distanţă pe toţi cei care se rotesc ca lupii, să ne-o sfâşie… Poate că, de fapt, nu de bani este vorba, nu aceştia vor să ni-i ia sub pretextul crizei, ci un lucru cu mult mai de preţ decât orice avere: oda bucuriei, care nu încetează să cânte în orice suflet creştin.

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *