LOADING

Type to search

Editoriale

Nobilul Cavaler

Share

De trei ori m-am trezit noaptea, ca la un plânset tainic. Vizitez toate odăile, sufletele dragi sunt cufundate în somn.

 

-Cine, cine suferă atât? mă întreb.

 

Găsesc cartea lui Dyonysios Farasiotis: Parintele Paisie si mari initiati ai Indiei. Copiez din ea şi am sentimentul că vocea acestui scriitor grec seamănă cu vocea scrisului meu. Nu este orgoliu, ci doar frăţie duhovnicească. Altfel decât pe Dyonysios, care i-a fost contemporan, părintele Paisie Aghioritul mă creşte şi pe mine. Prin cărţi. Da, se poate zidi o mănăstire, în timpul şi dincolo de timpul vieţii tale, chiar şi prin cărţile pe care le scrii. Părintele Paisie este un asemenea constructor, el zideşte mânăstirea mea interioară.

 

Undeva, în cartier, se înalţă însă şi biserica mea cea nouă. A devenit vestită pentru sfintele sale moaşte, dăruite de un stareţ ai cărui călugări au murit de frig, iarna trecută . El a rămas până în primăvară, adăpostindu-se la noi.

Copiez din Dyonysios, povestindu-şi călătoria în Athos, la Părintele Paisie, apoi vizita vindecătoare pe care i-a făcut-o Hristos, în vremea unei mari deznădejdi. El îi spune suferinţă, dar se recunoaşte în ea neputinţa de a mai continua viaţa în vreun fel.

 

„Durerea… durerea. Câteodată nu rezistam şi mă trezeam noaptea, plângând: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Făceam eforturi intense şi perseverente de a-mi explica această durere. Mă străduiam să aflu cauza ei. Era oare lipsa iubirii, a adevărului? Viaţa mea deşartă?! Căutam cu zbucium arzător răspunsul. Să existe oare iubire adevărată în lume? Nu cumva căutăm imposibilul?”

Minunată este cartea aceasta pentru cei decepţionaţi. Oricând ne-am afla în punctul acela fără întoarcere, să avem nădejde că ni se va întâmpla şi nouă, ceea ce povesteşte fratele Dyonysios:

 

„S-a întâmplat într-o seară. Eram singur în apartament. Mă rugam, când am simţit că se apropie de mine. Nevăzut, dar atât de prezent. Imaterial, dar atotputernic. De neajuns, dar atât de aproape. S-a atins de mine, dar nu la suprafaţă, ci în adâncul meu. Până la marginea fiinţei mele. M-a umplut, s-a revărsat în mine. S-a unit cu mine atât de strâns, încât a devenit una. Nimic nu se poate uni atât de mult cu altceva. Doream cu ardoare să viziteze fiecare colţ al sufletului meu. Pe de altă parte, mă simţeam atât de nevrednic, atât de nepotrivit să coexist cu El. Am căzut cu faţa la pământ. Voiam să mă mistui în beton.”

 

Această vizită, eu am trăit-o ieri seara în biserica Sfântul Gheorghe, unde însoţeam un copil, la ora de pictură. Ca să aştept, alesesem un loc foarte aproape de catapeteasma cea nouă, splendid sculptată în lemn de tei. Ştiam că dincolo de ea se află nepreţuitele moaşte ale sfântului Luca al Crimeii şi ale sfântului Siluan Atonitul. De mult timp, cunoscându-le viaţa, aveam o mare evlavie la ei. Dintre icoanele mari, doar două erau gata.

 

Iisus era minunat, fiind reprezentat cu o asemenea expresie de intimitate, încât simţeam că mă topesc de dragoste pentru El.

 

„Era o Iubire uriaşă, necuprinsă. Venea de pretutindeni. Din nemărginit. El le ţinea pe toate. Era puterea care ţine totul. Toate îşi luau puterea existenţei din această Iubire. Toate îşi perpetuau existenţa datorită ei. Tocmai pentru că mă iubea, mă lăsa să mă apropii de El şi mă curăţa, mă curăţa desăvârşit de toate durerile şi rănile” scrie fratele Dyonisyos, cu vocea sufletului meu.

Era ploaie afară şi foarte frig în biserica încă în construcţie; era curent, căci porţile, uşile mari încă nu fuseseră puse. Când am plecat, copilul tremura şi mi-a cerut să-i frec mâinile. Noaptea a început să tuşească.

Adică ceasul acela de dragoste cu Iisus trebuia plătit cu boala copilului, ca o nemernică infidelitate?! Da, stând ochi în Ochi cu El, nu simţisem frigul, fusesem neatentă şi nu-i pusesem copilului încă un pulover, renunţând la al meu. Era vina mea, era păcatul contemplaţiei care rupe de lume, făcându-mă să pierd orice simţ practic.

Acasă, aşezându-mă la icoană, simt o susţinere, ceva care nu mă lasă nicicum să cad în autoînvinovăţire, nici în îngrijorare. Simt cum aceeaşi Iubire era cu mine.

 

Iisus mă însoţise acasă, ca un Cavaler. Copilul n-a mai tuşit noaptea şi nici a doua zi.

 

„Nu numai că mă iubea, scrie fratele Dyonysios. Era însăşi Iubirea. Această Iubire se răspândea către toţi, străbătând toate.”

 

1 Comment

  1. Esther 28 februarie 2014

    Am o mare rugaminte, spune-mi te rog cum as putea sa te cenatctoz? Sau…. poate nu vrei sa lasi adresa de mail pe blog, atunci, daca poti te rog da-mi un semn pe adresa: porfiria72@yahoo.comOana

    Răspunde

Leave a Comment Esther Cancel Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *