LOADING

Type to search

Editoriale

Nu suntem abandonați!

Share

Catedrala națională despică apele societății românești cum a despicat toiagul lui Moise apele Mării Roșii… Da, într-o lume polarizată, antagonizată și înverșunată cu sine însăși, apariția unui edificiu sacru de această anvergură nu face decât să pună paie pe foc! Și cu toate acestea, Catedrala își continuă creșterea fabuloasă spre cer, deși unii trag de ea în jos, cu dinții, s-o vadă la pământ. Așa a ajuns să fie, fără să realizăm de la bun început, toiagul și varga cu care Patriarhul Daniel a mângâiat lumea românească de azi.

Catedrala este un semn inversat al neputinței seculare a ultimilor 30 de ani, manifestată printr-o accentuată deșertificare urbanistică și edilitară. Și este, totodată, marcă a determinării Bisericii Ortodoxe Române de a realiza un edificiu de asemenea amploare, unic în istoria țării. Proiectele de mare anvergură, la scară uriașă, nu ne caracterizează – exceptând megalomania lui Ceaușescu din perioada comunistă. De aceea, orice tentativă de a ieși din scara unei istorii modeste a creat tensiuni pe argument, dispute de opinii, nervozitate socială. Iar acest proiect îmbină scara monumentală cu dimensiunea spirituală creștină – fapt „exploziv” în lumea de azi definită ultra high-tech, progresistă, ecologistă, multiculturală, stângistă, fluidă sexual, permisivă cu orice, numai cu Dumnezeu nu. Auzi tu: să ridici în mijlocul unei capitale europene, la începutul mileniului trei, un mastodont de beton și cărămidă, în vârful căruia, la 120 de metri înălțime, înfigi o cruce! Un afront mai mare nici că se putea aduce mersului implacabil al lumii către modernism, către eliberarea de trecut și umbrele lui (sfinți, eroi, martiri), către nivelarea și alinierea tuturor valorilor în cheie seculară. Asta e vina Patriarhului, asta este culpa Bisericii! Care nu se iartă de către „judecătorii” vremelnici, de către îmbufnații de serviciu/ servicii, de către aprozii corectitudinii politice și ai servilismului ideologic total.

Și tocmai când credeam că suntem ai nimănui, pandemia și sărăcia dându-și mâna peste țară (cu ajutorul guvernelor iresponsabile și corupte), a apărut din senin scandalul legat de Catedrală. Atunci ne-am amintit că avem de terminat o Catedrală unicat, că avem un Patriarh determinat să ducă lucrarea la bun sfârșit și că nu suntem abandonați, la voia sorții… Câtă vreme macaralele din spatele Palatului Parlamentului încă se rotesc pe cerul tomnatic al Bucureștiului, câtă vreme Patriarhul se roagă pentru țară și popor, nimic nu este pierdut! Viața merge înainte, oamenii își trăiesc poveștile mai departe, Catedrala crește încet și sigur. Asta-i România profundă, cu vârful în cer!

 

Răzvan Bucuroiu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *